Poate e doar ipohondrie sau, posibil, trăiesc un ultim an al vieţii mele.
Pe care nu voi încerca în niciun fel să-l … prelungesc.
Ci, doar, CU AJUTORUL LUI DUMNEZEU, să-l APROFUNDEZ!
marți, 9 martie 2010
luni, 8 martie 2010
Un OSCAR pentru SANDRA!
Cine are CARACTER, ARE!
si MERITA sa se taie zmeura din tufis cu sabia domnului OSCAR!
duminică, 7 martie 2010
joi, 4 martie 2010
Tehnici de vânătoare
Uneori, privirea nu aparţine
proprietarului de ochi,
iar din telefon urechi hrăpăreţe-şi
lăţesc hiatusul,
ca-n praştia clipei
să-şi cuibărească revolta
consoanele,
tăcut adunate-n reptilianul
comun.
Şi ne trezim inundaţi de
vocalele altora,
ucigând la comandă nocturnă
pân' ce, străvezii,
recăpătându-ne ochiul,
într-un târziu,
am devorat deja, inconştienţi,
pe duşmanii duşmanilor noştri,
noi înşine duşmani devenindu-ne, astfel.
Şi asta e-o tehnică vânătorească a vulpii!
duminică, 28 februarie 2010
Primaverile, de la Vivaldi spre Toparceanu
PRIMAVARA
lui
George Topârceanu
După-atâta frig şi ceaţă
Iar s-arată soarele.
De-acum nu ne mai îngheaţă
Nasul şi picioarele!
Cu narcişi, cu crini, cu lotuşi,
Timpul cald s-apropie.
Primăvara asta totuşi
Nu-i decât o copie.
Sub cerdac, pe lăuruscă,
Cum trecură Babele,
A ieşit un pui de muscă
Să-şi usuce labele.
Păsările migratoare
Se re-ntorc din tropice.
Gâzele depun la soare
Ouă microscopice.
Toată lumea din ogradă
Cântă fără pauză.
Doi cocoşi se iau la sfadă
Nu ştiu din ce cauză.
Un curcan stă sus, pe-o bârnă,
Nu vrea să se bucure.
Moţul roşu îi atârnă
Moale ca un ciucure.
Doar Grivei, bătrânul, n-are
Cu ce roade oasele.
Că de când cu postul mare,
Toate-i merg de-a-ndoasele.
Pentru câte-a tras, sărmanul,
Cui să ceară daune?…
Drept sub nasul lui, motanul
A venit să miaune.
Dar acum l-a prins potaia
Şi-a-nceput să-l scuture…
Peste toată hărmălaia
Trece-n zbor un fluture.
Pe trotuar, alături saltă
Două fete vesele…
Zău că-mi vine să-mi las baltă
Toate interesele!
luni, 22 februarie 2010
„Fiţi realişti, cereţi imposibilul."
"Nu pot rezista ispitei de a-mi repeta, de a-mi înşirui, bucurându-mi sufletul şi mintea, colecţia mea de paradoxe despre care sunt convins că duc toate către Hristos. Un fel de litanie, de via dolorosa analectică, dar plină de încântări. Luther: Hier stehe Ich. Ich kann nicht anders. Gott helfe mir. Amen.
Salvador Dali: Singura diferenţă dintre un nebun şi mine este că eu nu sunt nebun. (Frază evanghelic de ameţitoare, pauliniană.) Kierkegaard: Contrariul păcatului nu este virtutea, contrariul păcatului este libertatea. (Cea mai puternică rostire omenească. Vine imediat după Evanghelii.) Thomas Moore: I trust I make myself obscure. Adevărata dovadă a prieteniei şi încrederii: Hristos vorbind ucenicilor săi, la sfârşit, ca unor prieteni, devine din ce în ce mai obscur. (Pe măsură ce ai de spus lucruri mai însemnate, pe măsură ce te încredinţezi mai deplin şi te mărturiseşti mai nereticent, trebuie să devii mai greu de înţeles şi să te exprimi mai paradoxal.) Adaog listei una din lozincile revoluţiei franceze din mai, luna trecută: „Fiţi realişti, cereţi imposibilul." (Probabil că nici nu şi-au dat seama cât de claudeliană şi de strict creştină e lozinca.) Şi, iarăşi, mereu, neîncetat: Marcu 9, 24. Dacă „Iubeşte pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta" poate fi rezumatul Legii — Matei 22, 37; Marcu 12, 30; Luca 10, 27 -, apoi „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele" îmi pare a fi — cum să spun'? — taina cea mai de taină a învăţăturii creştine, noua învăţătură, şi într-un anume fel pecetea darului Duhului sfânt." (N. Steinhardt - JURNALUL FERICIRII)Nicolae Steinhardt - Jurnalul fericirii
Salvador Dali: Singura diferenţă dintre un nebun şi mine este că eu nu sunt nebun. (Frază evanghelic de ameţitoare, pauliniană.) Kierkegaard: Contrariul păcatului nu este virtutea, contrariul păcatului este libertatea. (Cea mai puternică rostire omenească. Vine imediat după Evanghelii.) Thomas Moore: I trust I make myself obscure. Adevărata dovadă a prieteniei şi încrederii: Hristos vorbind ucenicilor săi, la sfârşit, ca unor prieteni, devine din ce în ce mai obscur. (Pe măsură ce ai de spus lucruri mai însemnate, pe măsură ce te încredinţezi mai deplin şi te mărturiseşti mai nereticent, trebuie să devii mai greu de înţeles şi să te exprimi mai paradoxal.) Adaog listei una din lozincile revoluţiei franceze din mai, luna trecută: „Fiţi realişti, cereţi imposibilul." (Probabil că nici nu şi-au dat seama cât de claudeliană şi de strict creştină e lozinca.) Şi, iarăşi, mereu, neîncetat: Marcu 9, 24. Dacă „Iubeşte pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta" poate fi rezumatul Legii — Matei 22, 37; Marcu 12, 30; Luca 10, 27 -, apoi „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele" îmi pare a fi — cum să spun'? — taina cea mai de taină a învăţăturii creştine, noua învăţătură, şi într-un anume fel pecetea darului Duhului sfânt." (N. Steinhardt - JURNALUL FERICIRII)Nicolae Steinhardt - Jurnalul fericirii
duminică, 21 februarie 2010
sâmbătă, 20 februarie 2010
Leontina Vaduva - INTOTDEAUNA MI-A FOST FRICA SA CANT LA BUCURESTI
"@„Sunt nopti nedormite, sunt lacrimi, sunt ore in sir de studiu. Mi se spunea: «Vai, doamna, ati vazut o lume intreaga!». Nu. Am stat cate opt ore intr-un teatru sa studiez. Veneam printre primii si plecam intre ultimii. Visam pasaje din opera, visam ca nu imi iese acuta, sau ca publicul pleaca din sala. Am cosmaruri inainte de aceste aplauze extraordinare si inainte de a ni se umple bratele de flori si inimile de succese!"@" (Q-Magazine)
„Cand am cantat rolul Micaelei la Buenos Aires, la Teatrul Colon, una dintre cele mai mari sali de opera din lume, a fost ca la meci. Publicul a izbucnit atat de puternic, oamenii au tipat atat de tare, incat am cazut pe spate! M-am rusinat si nu am mai vrut sa ies la aplauze. Atat au insistat, incat, pana la urma, am revenit pe scena. Un alt moment deosebit a fost atunci cand am cantat alaturi de Alfredo Kraus, care in ochii mei este un exemplu de stil francez... Sau atunci cand am cantat «Romeo si Julieta» la Covent Garden, alaturi de Roberto Alagna. Ni s-au aruncat flori pe scena. Vazusem imagini asemanatoare cu Placido Domingo, cu alti artisti de talie internationala... Dar nu credeam niciodata ca mi se va intampla mie."
Povestea ei de dragoste este cam asa... Leontina Vaduva isi gaseste jumatatea departe de țara, dupa doua casatorii esuate. „Intai i-am cunoscut parintii si apoi l-am cunoscut pe el. Eram amandoi in divort. Relatia noastra s-a dezvoltat treptat... Ne-a legat mult faptul ca proveneam amandoi dintr-o familie de artisti, mama lui a fost cantareata de opereta. Se stie ca barbatii romani sunt destul de... macho si de gelosi, or in cultura americana lucrurile stau altfel. Sotul meu este foarte intelegator, ma apreciaza, dar cel mai important lucru este ca are foarte mare incredere in mine. Faptul ca ne acordam respect reciproc e esential. A fost destin, cu siguranta a fost destin! Iar faptul ca avem un copil impreuna spune multe!"(Q-Magazine)
„Acasa sunt si aici, si la Paris. Cand am plecat definitiv din tara, am devenit ca o planta dezradacinata - nu mai am radacini adanci nici intr-un loc, nici in celalalt."(Leontina Vaduva, Q-Magazine)
„Cand am cantat rolul Micaelei la Buenos Aires, la Teatrul Colon, una dintre cele mai mari sali de opera din lume, a fost ca la meci. Publicul a izbucnit atat de puternic, oamenii au tipat atat de tare, incat am cazut pe spate! M-am rusinat si nu am mai vrut sa ies la aplauze. Atat au insistat, incat, pana la urma, am revenit pe scena. Un alt moment deosebit a fost atunci cand am cantat alaturi de Alfredo Kraus, care in ochii mei este un exemplu de stil francez... Sau atunci cand am cantat «Romeo si Julieta» la Covent Garden, alaturi de Roberto Alagna. Ni s-au aruncat flori pe scena. Vazusem imagini asemanatoare cu Placido Domingo, cu alti artisti de talie internationala... Dar nu credeam niciodata ca mi se va intampla mie."
Povestea ei de dragoste este cam asa... Leontina Vaduva isi gaseste jumatatea departe de țara, dupa doua casatorii esuate. „Intai i-am cunoscut parintii si apoi l-am cunoscut pe el. Eram amandoi in divort. Relatia noastra s-a dezvoltat treptat... Ne-a legat mult faptul ca proveneam amandoi dintr-o familie de artisti, mama lui a fost cantareata de opereta. Se stie ca barbatii romani sunt destul de... macho si de gelosi, or in cultura americana lucrurile stau altfel. Sotul meu este foarte intelegator, ma apreciaza, dar cel mai important lucru este ca are foarte mare incredere in mine. Faptul ca ne acordam respect reciproc e esential. A fost destin, cu siguranta a fost destin! Iar faptul ca avem un copil impreuna spune multe!"(Q-Magazine)
„Acasa sunt si aici, si la Paris. Cand am plecat definitiv din tara, am devenit ca o planta dezradacinata - nu mai am radacini adanci nici intr-un loc, nici in celalalt."(Leontina Vaduva, Q-Magazine)
vineri, 19 februarie 2010
Urme
Importanţa legăturii psihice, intelective, domină „rubedenerisirea de sânge”. Înrudirea spirituală este esenţială, cu atât mai mult cu cât este (şi în mod coerent şi concret) mult mai bine-lucrătoare (când e dominată de aspectele pozitive). Şi asta într-o epocă în care mulţi dintre noi am primit un gram de sânge transfuzat (sau am donat, ori şi-şi), în contextul ideii de rubedenie de sânge fiind necesar să recunoaştem că suntem rude cu toţi de la care am primit şi cărora le-am donat sânge.
Prin ideea donării de sânge devenim, aşadar în plus rude (suportând chiar dimensiunile logicii comune), şi, accentuând asta!, afinitatea spirituală, psiho-spirituală, bine şi profund lucrătoare, cu atât mai mult cu cât are şi o continuitate prin rubedenisirea sanguină (ADN-ică), când o are, devine o legătură inextricabilă. Iar când baza este strict de natură spiritual-psiho-intelectivă, deseori mi se pare infinit mai bine întemeiată, decât atunci când se bizuie DOAR pe apartenenţa la un ADN comun.
Şi asta, fără a pune la socoteală „donaţia” euharistică!
Prin ideea donării de sânge devenim, aşadar în plus rude (suportând chiar dimensiunile logicii comune), şi, accentuând asta!, afinitatea spirituală, psiho-spirituală, bine şi profund lucrătoare, cu atât mai mult cu cât are şi o continuitate prin rubedenisirea sanguină (ADN-ică), când o are, devine o legătură inextricabilă. Iar când baza este strict de natură spiritual-psiho-intelectivă, deseori mi se pare infinit mai bine întemeiată, decât atunci când se bizuie DOAR pe apartenenţa la un ADN comun.
Şi asta, fără a pune la socoteală „donaţia” euharistică!
miercuri, 17 februarie 2010
RESTRUCTURAREA TULPINII
Sunetul răcoros al clepsidrei
Se răsuceşte-n taina clipei pe care calc,
Trecător prin umbrele serii
Fiindu-mi pasul,
Născutul,
Uimitul,
Popasul..
Dintru Tine, Asemuitorule,
Cuvintele dimineţii-mi se preumblă-n
Dinspre urduroasa circumvoluţiune
Spre coarda aortei, subţire.
Şi invers.
Consumând depărtarea-n secundă
Ca undă
Ce-abundă
Dar imediatul meu semen, de-alăturea,
Îşi înfige veninul, pelinul,
În chiar popasul inimii mele
Uscând-o de sens,
Risipindu-mi pasul de mers.
Uitându-mi privirea
De steaua din ea,
Firească-ntru uimire,
Primenitoare
Devenire
-n fiire.
Şi. TOTUŞI!
Clepsidra-şi scurtează cadenţa
Cu timpul ce-mi coboară
Din Tine, Asemuitorule,
Restructurându-mi chiar
Sita din plexul solar
Ce-n hipotalamus
Reface, minunat renaşte,
Ochiul şi-auzul
Prin care veninu-n
Aorte-şi vindea pelinul.
Astfel, c-alăturatu-mi se prelinge
-n laringe,
Faringe,
Dar nu mai ajunge în sânge.
17 februarie 2010
marți, 16 februarie 2010
Be trust...
Încrederea cu care câinii comunitari privesc spre oameni mă ruşinează, deseori. Este un atribut pe care mulţi, noi, oamenii, nu-l merităm.
Şi, în plus, am observat asta cu mare atenţie, nu este o încredere gudurătoare, linguşitoare, ci una camaraderească, pe care nu ştiu de unde or fi învăţat-o…
Şi, în plus, am observat asta cu mare atenţie, nu este o încredere gudurătoare, linguşitoare, ci una camaraderească, pe care nu ştiu de unde or fi învăţat-o…
duminică, 14 februarie 2010
pseudofilosofice
Camus - temeiul dictaturii e o fantasmă, frica.
Însă formele de manifestare ale fricii sunt multe, uneori camuflate în fronde fără niciun conţinut, în anarhie. Pe de altă parte, şi tipurile de dictatură sunt mai multe, atât de natură ideologică, dar şi economică, mai mult ori mai puţin camuflate în democraţie.
Crescută într-o epocă generatoare de tipare masificatoare de alt gen decât cele de astăzi, mi-a trebuit ceva timp să-mi dau seama că nu mulţimea are dreptate, să mă dezbar de teama produsă de mulţimea urlătoare, chiar dacă “profesam” forma mea de frondă la această frică personală, pierzându-mă într-o uşoară aneantizare, anarhizare uneori, a propriilor mele deziderate…
O societate normală dă indivizilor care o compun şansa de a fi drepţi şi adevăraţi în adevărul lor, în conţinutul valorii lor creatoare, cu impunerea singurei obligaţii ca fiecare să nu-i facă altuia ceea ce el nu vrea să-i facă acesta, condiţie sinequanon a democraţiei, din punctul meu de vedere (al uneia pentru care cele 10 porunci sunt suficiente pentru coexistenţa în orice tip de societate).
Din păcate, însă, atât societăţile totalitar-ideologice, dar şi .. celelalte, şi-au format prostul obicei de a formata indivizii de aşa natură, încât să răspundă celor mai “uzuali” stimuli, Pavlov fiind, se pare, un ins care se bucură de mare trecere peste tot. În plus, tiparele de “gândire“, de reacţie, de manifestare - devenind tot mai … temeinice, mai mult ori mai puţin inteligent lucrate, implementate în societate.
Ca să închei cu primul indiciu, pot spune că singurul remediu veritabil al fricii este CREDINŢA.
sâmbătă, 13 februarie 2010
luni, 8 februarie 2010
Amocuri cu happy-end...
Aşadar, poveşti de dragoste. Mai mult ori mai puţin livreşti. Pogorându-se peste capetele noastre, muritori de taină ai clipelor.
Povestea în care EA, fiinţă angelică şi cu o sensibilitate specială, se lasă pe mâinile LUI, aflat în continuă căutare, niciodată mulţumit de numărul victimelor sale, un DON JUAN fără naţionalitate, cu o identitate uitată sub microscoapele institutelor ori a saloanelor îmbălsămate în albul abraziv al spitalelor.
Suavă, delicată, EA luptă la început contra LUI, după care, încet-încet, se lasă zi de zi tot mai mult sub ... puterea-i, covârşitoare. Capu-i cade molcom pe umărul zglobiu al donjuanului, purtată într-un dans, ce-şi trece stările prin toate stilurile, de la tango ori ritmatul charleston, către valsul-preludiu, chopinian.
Gentilom desăvârşit, dar cunoscându-şi mult prea bine interesul, EL se răzvrăteşte în cele din urmă liber sub pieptul ei, storcându-i voinţa şi orice urmă de rezistenţă, armonizându-i chiar tic-tac-ul inimii cu sensul iubirii sale.
Când, sigur pe victoria sa, de DON JUAN iremediabil, se grăbeşte să-şi ia obolul, apare CELĂLALT, injectat oarecum tardiv în vena ei, dureros venindu-i în ajutor, Prinţ al Regatului Protector, cu toată armata de microscopice fiinţe tăbărând pe DON JUAN-ul aflat deja cu un picior către următoarea victimă. Lupta se dă strâns, sufletul ei zbătându-se între sentimentele deja captate binevoitor de apatridul DON JUAN şi Războinicul Prinţ al Regatului Protector. Înnamorată până peste poate de DON JUAN, în mrejele căruia deja se află, EA refuză avansurile prinţului protector, acesta urmându-şi însă destinul, fără-a se sinchisi de pliurile conştiinţei unei dame la inima căreia ştie că poate spera, dar numai în caz de făr’ de tăgadă victorie. Prinţu-şi face cunoscută prezenţa-n tartarurile DANCEHALL-ului, purtându-şi iubita-n frenetice mişcări de KRUMPING, impactate cu suave stări de leşin, din care partenera-i se trezeşte, încet-încet, privindu-l c-un ochi tot mai adânc, din care DON JUAN dispare treptat. Învins pe propriu-i teren, acesta din urmă-şi strecoară sentinţa către-altă victimă, angelică şi cu o sensibilitate specială, ori, din contră, care-i se va topi în braţele-i după o luptă plenară.
Pe patul fermecat, Prinţul Regatului Protector îşi soarbe din ochi partenera, care, la rândul ei, se lasă, la fel de suav ca şi-n braţele celuilalt, să cadă c-un off prelung, din care mâine, cu siguranţă, se va naşte alt ton... Dar şi urmaşi pe măsură!
(8 februarie 2010)
Povestea în care EA, fiinţă angelică şi cu o sensibilitate specială, se lasă pe mâinile LUI, aflat în continuă căutare, niciodată mulţumit de numărul victimelor sale, un DON JUAN fără naţionalitate, cu o identitate uitată sub microscoapele institutelor ori a saloanelor îmbălsămate în albul abraziv al spitalelor.
Suavă, delicată, EA luptă la început contra LUI, după care, încet-încet, se lasă zi de zi tot mai mult sub ... puterea-i, covârşitoare. Capu-i cade molcom pe umărul zglobiu al donjuanului, purtată într-un dans, ce-şi trece stările prin toate stilurile, de la tango ori ritmatul charleston, către valsul-preludiu, chopinian.
Gentilom desăvârşit, dar cunoscându-şi mult prea bine interesul, EL se răzvrăteşte în cele din urmă liber sub pieptul ei, storcându-i voinţa şi orice urmă de rezistenţă, armonizându-i chiar tic-tac-ul inimii cu sensul iubirii sale.
Când, sigur pe victoria sa, de DON JUAN iremediabil, se grăbeşte să-şi ia obolul, apare CELĂLALT, injectat oarecum tardiv în vena ei, dureros venindu-i în ajutor, Prinţ al Regatului Protector, cu toată armata de microscopice fiinţe tăbărând pe DON JUAN-ul aflat deja cu un picior către următoarea victimă. Lupta se dă strâns, sufletul ei zbătându-se între sentimentele deja captate binevoitor de apatridul DON JUAN şi Războinicul Prinţ al Regatului Protector. Înnamorată până peste poate de DON JUAN, în mrejele căruia deja se află, EA refuză avansurile prinţului protector, acesta urmându-şi însă destinul, fără-a se sinchisi de pliurile conştiinţei unei dame la inima căreia ştie că poate spera, dar numai în caz de făr’ de tăgadă victorie. Prinţu-şi face cunoscută prezenţa-n tartarurile DANCEHALL-ului, purtându-şi iubita-n frenetice mişcări de KRUMPING, impactate cu suave stări de leşin, din care partenera-i se trezeşte, încet-încet, privindu-l c-un ochi tot mai adânc, din care DON JUAN dispare treptat. Învins pe propriu-i teren, acesta din urmă-şi strecoară sentinţa către-altă victimă, angelică şi cu o sensibilitate specială, ori, din contră, care-i se va topi în braţele-i după o luptă plenară.
Pe patul fermecat, Prinţul Regatului Protector îşi soarbe din ochi partenera, care, la rândul ei, se lasă, la fel de suav ca şi-n braţele celuilalt, să cadă c-un off prelung, din care mâine, cu siguranţă, se va naşte alt ton... Dar şi urmaşi pe măsură!
(8 februarie 2010)
duminică, 7 februarie 2010
sâmbătă, 6 februarie 2010
vineri, 5 februarie 2010
miercuri, 3 februarie 2010
primenire
Un timp uimit, sub VIITURĂ,
Brodea timpanul, LAMELAR,
Iar gându-mi se topea din ură,
Sub ochiul ei, complementar.
BUHAI părea glasu-i subţire,
Din vremi - puţin cam BÂJBÂIT,
Torcând fuiori în amintire,
FOLIE de-aur drămuit.
Brodea timpanul, LAMELAR,
Iar gându-mi se topea din ură,
Sub ochiul ei, complementar.
BUHAI părea glasu-i subţire,
Din vremi - puţin cam BÂJBÂIT,
Torcând fuiori în amintire,
FOLIE de-aur drămuit.
duminică, 31 ianuarie 2010
vineri, 29 ianuarie 2010
marți, 26 ianuarie 2010
luni, 18 ianuarie 2010
FANDAXIE
Un tic pitic
Şedea-n ibric,
Sorbit fiind
La ore stranii.
Şi, din tipic,
Vechiul ibric,
Fierbând atavic
Şuieră-n vânt.
Făr’-un cuvânt,
Şontâc-şontâc,
Ticul pitic,
Scos din ibric,
Lovit în craniu
De criza foamfă,
Speriat şi straniu
Intră în transă:
Ş-astfel, pe şest,
Ieşi spre vest
Făr’ de ibric,
Scos din tipic.
De-acum, alt tic...
(18.01.2010)
luni, 4 ianuarie 2010
joi, 31 decembrie 2009
LA MULTI ANI, HAPPY AND LUCKY NEW YEAR!
Dea Domnul ca noul an, 2010, sa fie unul primenitor, tihnit, intru bucuria regasirii sinelui, a cresterii impreuna cu toti cei dragi, cu prietenii, imbelsugat in vise inflorite-n implinire, un an in care fiecarei zile sa-i putem spune bine ai venit, dimineata, iar seara, sa-i multumim ca ne-a mai prilejuit o realizare!
Doamne-ajuta!
LA MULTI ANI!
HAPPY NEW YEAR, AND GOOD LUCK!
Doamne-ajuta!
LA MULTI ANI!
HAPPY NEW YEAR, AND GOOD LUCK!
vineri, 25 decembrie 2009
Natale hilare et annum faustum!
Καλά Χριστούγεννα κι Ευτυχισμένος ο Καινούριος Χρόνος
DEA DOMNUL SA FIM SANATOSI DIN TOATE PUNCTELE DE VEDERE, PENTRU A FI MAI CALZI, MAI FRUMOSI, MAI SINCERI, MAI LUMINOSI LA GAND SI SUFLET, INSPIRATI SI BUNI PRIETENI, CAMARAZI DE VREMURI DIVERSE!
Feliz Navidad y próspero año nuevo
Merry Christmas and a Happy New Year
Joyeux Noël et bonne année!
DEA DOMNUL SA FIM SANATOSI DIN TOATE PUNCTELE DE VEDERE, PENTRU A FI MAI CALZI, MAI FRUMOSI, MAI SINCERI, MAI LUMINOSI LA GAND SI SUFLET, INSPIRATI SI BUNI PRIETENI, CAMARAZI DE VREMURI DIVERSE!
Feliz Navidad y próspero año nuevo
Merry Christmas and a Happy New Year
Joyeux Noël et bonne année!
marți, 1 decembrie 2009
inca o zi. din care se coboara seara
Încă o zi din care se coboară seara a venit.
Fără vise începută. Plecând printre razele timide-ale soarelui, către două lebede uitate-n balta ochilor răi, spre-a le salva de otrăvurile gândurilor, sper să fi reuşit s-o fac. Astăzi. În miezul arămiu al zilei.
Fără vise începută. Plecând printre razele timide-ale soarelui, către două lebede uitate-n balta ochilor răi, spre-a le salva de otrăvurile gândurilor, sper să fi reuşit s-o fac. Astăzi. În miezul arămiu al zilei.
miercuri, 18 noiembrie 2009
vreascuri
Mental... forma mentală, fondul mental. Iţele mentalului. Obiceiurile mentalului. Comodităţile mentalului - mentalităţile.
...Merg pe stradă printre oameni destul de oarecare, care mă privesc cu ochi de toate nuanţele, numai cu bunăvoinţă, nu. Mă … livrez ruginind-mi neuronii şi terciundu-mi aorta-n dialoguri purtate doar între … ochiul meu cu imaginea-i, din oglindă…
Prea multe bune intenţii care nu au niciun răspuns! Zdrenţuite de tăcere, murmurul propriu nemaifiind în stare să inducă în eroare …
Paşi-mi se pierd, tot mai târzii, printr-o lume cu care asemănările-mi sunt tot mai trecătoare.
Strălucirea ochilor mei, pierdută pentru-a dubla conturile unor stăpâni ahtiaţi după banii lor, începe să strecoare tot mai dese umbre şi-n sufletul meu.
Unde-s aşa-zişii de semeni?
Li s-au uscat cireşele-n gâtlej?
...Merg pe stradă printre oameni destul de oarecare, care mă privesc cu ochi de toate nuanţele, numai cu bunăvoinţă, nu. Mă … livrez ruginind-mi neuronii şi terciundu-mi aorta-n dialoguri purtate doar între … ochiul meu cu imaginea-i, din oglindă…
Prea multe bune intenţii care nu au niciun răspuns! Zdrenţuite de tăcere, murmurul propriu nemaifiind în stare să inducă în eroare …
Paşi-mi se pierd, tot mai târzii, printr-o lume cu care asemănările-mi sunt tot mai trecătoare.
Strălucirea ochilor mei, pierdută pentru-a dubla conturile unor stăpâni ahtiaţi după banii lor, începe să strecoare tot mai dese umbre şi-n sufletul meu.
Unde-s aşa-zişii de semeni?
Li s-au uscat cireşele-n gâtlej?
marți, 17 noiembrie 2009
Căci, aş!,
Prin paşi treceam
Şi, aş!,
Cum mă treceam
Prin paşi trecând!
Mergând,
Din urme
Renăscând!
Ei, paşii lor,
Picioru-mi înălţau
Sau, fără de tăgadă,
-n ţăr'nă mi-l păstrau.
Ofrandă.
*
O frondă-mi chiar crescu
Din pasu-mi, de acu,
Pe care-mi se păşi
Cu gândul rău, sălciu.
O frondă,
Aş!
Prin paşi
Tăcere-mi colindaşi!
*
Trezindu-mă-n pustiu
În gându-le, sălciu,
Al celor care nu
Sunt umbre,
Ci doar tumbe-n
Ziua de acu’
(Sunt vii, dar încă nu
Sunt vieţi.,
Iar pasu-le, pustiu,
Nu lasă-n urme viu
Nimic,
Ci doar pustiu).
Şi, aş!,
Ce paşi
Tăcere-mi, colindaşi!
*
Dintr-unii, care nu-s,
Dar sunt,
Un pas se duce-n sus,
Rotund.
Din alţii, care-ar fi
Să fie
Pământu-nghite
Umbra vie.
*
Căci, aş!,
Ce multe spun
Sublimii paşi!
Când vie tu prin lume
Fiinţă colindaşi!
marți, 10 noiembrie 2009
Dresorul de şobolani
Avea deja câteva workshopuri la activ. Mergea destul de bine afacerea. Materie primă – câtă vrei, cu fondurile pentru cârpe şi cretă, era mai greu.
Se gândea să-şi diversifice modul de predare, pentru că se plictisise el, nu pentru că piaţa o cerea.
Fiecare nou modul îi oferea şansa de a se cunoaşte mai bine pe sine, în funcţie de modul în care reacţiona la stimulii şobolanilor. Care, pe lângă faptul că, din cauza ofertei promoţionale şi a „cârligului” inserat în anunţ, nici nu se mai uitau la contravaloarea cursului, veneau la el deja .. formataţi, astfel încât nu-i mai cădea în sarcină decât canalizarea spre un obiectiv anume.
Puţin caşcaval declanşa potenţe nebănuite, fiecare şobolan oferindu-se integral oricărui proiect.
Zeci de ani de exerciţiu favorizaseră dezvoltarea unui tip special de şobolan: pe de o parte, extrem de maleabil, iar pe de altă parte, la fel de mobil psihic, „princiarmente” labil – din punct de vedere moral, indiferent pe ce treaptă socială se găseşte. Cu astfel de materie primă, era foate greu să rezişti unor tentaţii. Să nu .. ceri prea mult, când erau gata să dea totul, pentru foarte puţin.
În timpul din urmă, şi-a permis el însuşi mici experimente (cam nedeontologice, se înţelege), care nu numai că au mers, dar chiar filiera promovării noilor cursanţi pe diferite trepte ale societăţii s-a dezvoltat nesperat de mult. Devenise, astfel, cam imun la criticile unora din branşă, care, geloşi pe succesul lui profesional, îl tot călcau pe butoni. În definitiv, de ce ar fi fost atât de bine cotat Pavlov în ştiinţele psiho-pedagogiei, dacă nu i-ar fi fost fructificate cercetările cum se cuvine? De ce şi-ar fi făcut el mai multe mustrări de conştiinţă, decât alţii? Cu atât mai mult cu cât, obiectul muncii sale începuse să fie atât de căutat pe piaţă?
Oricare şobolan ieşit din „mâna” lui, avea un traseu social deja bine determinat: ca angajat de succes în dispozitivul guvernamental, ori, în cel mai prost caz – aşteptând schimbarea guvernului, materia primă a noului guvern. Existau şi cursuri mai ieftine, în cadrul cărora erau formaţi membrii locali ai celor două entităţi (prezentul şi noul guvern), pentru că trebuia să existe continuitate, nu-şi putea permite nimeni acte de indisciplină ori de fixare pe alte priorităţi. Era necesar acel tip de infuzie/difuzie fără conţinut controlabil, în directă, dar şi discretă, promovare de la Centrul activ.
La începutul activităţii sale, deşi ştiuse că va fi un domeniu de succes, pentru că avea semnale clare că macrodresura anterioară dăduse roade, nu-şi permisese nici să viseze că va deveni un fel de guru naţional în domeniu. Totuşi, cineva trebuia să valorifice moştenirea. De ce să nu fi fost chiar el! Cineva tot trebuia să rişte!
Da, mai era puţin şi începea noul modul. De data asta riscase, cerând costuri de înscriere foarte, foarte mari: şi asta mergea, având muşterii peste numărul admis, astfel încât îşi luase şi un conferenţiar, pentru un modul geamăn. Afacerea era în profundă şi de neoprit dezvoltare: tot mai mulţi dorindu-şi să fie şobolani trecuţi prin şcoala sa de dresaj. Deci, nu mai mergea cu şobolanii analfabeţi, instinctuali, era nevoie de fonduri tot mai serioase pentru cârpe şi cretă, aşadar!
Rămânea, totuşi, o întrebare: cine vor fi viitorii beneficiari ai muncii lui, dacă toţi vor deveni şobolani dresaţi?
E iarnă iar...
E iarnă iar.
În simetrii difuze,
Se-ntorc, primenitor?, regrete ca un far,
Ce-şi luminează propriile insomnii.
Nu-i nou prea mult.
Aceleaşi risipiri în van
Se-adună,-nţepător?, ca într-un cult
De mănăstiri pustii..
Noi, iarăşi noi.
Păşind pe rănile-n petrecere.
Simetrici defilând
Din 20 în 10...; cu douăzeci de
Naşteri în zadar trecând
În noul vis, în noul an...
E iarnă iar..
Rotund e pumnul încleştat.
Va ninge în zadar
Din nou?
vineri, 16 octombrie 2009
vineri, 9 octombrie 2009
Virtuozitati selective
Ludwig van Beethoven (16 decembrie 1770, la Bonn - 26 martie 1827, la Viena), elev al lui Joseph Haydn şi al lui Antonio Salieri, autorul a nouă simfonii (ultima, a noua, neterminată), a şase concerte (din care, cinci - pentru pian şi orchestră şi unul – pentru vioară şi orchestră), a 32 de sonate pentru pian şi altele, pentru vioară (cea mai cunoscută fiind Sonata Kreutzer), a Missei Solemnis, a operei Fidelio şi a 16 cvartete pentru coarde – a fost vedeta zilei de joi, 8 octombrie 2009, când, sub bagheta dirijorului Alexandru Ganea, orchestra Filarmonicii din Piteşti a pregătit Concertul pentru vioară şi orchestră nr. 1 (solist, Gabriel Croitoru) şi Simfonia nr. 1, în Do major, op. 21.
Concertul pentru vioară – Op. 61 – în Re major - o lucrare-vedetă din repertoriul viorii, uşor de recunoscut (în special prin faptul că începe, surprinzător, prin 4 lovituri din timpan), compus din trei părţi (Allegro Ma Non Troppo, Larghetto şi Rondo-Allegro), este şi o încercare a desăvârşirii artistice a oricărui interpret, fiind înscris în repertoriul violoniştilor virtuozi de pretutindeni. Măiestriei cu care Beethoven a ştiut şi a dorit să pună în valoare gama complexă de expresie/expresivitate a viorii, i-a răspuns, într-o măsură deosebită, creativă şi creatoare, şi dl. Gabriel Croitoru, care a reuşind un melanj destul de bine structurat cu orchestra.
Partea întâi, începută cu motivul marşului la timpani, rămâne un laitmotiv al întregii secţiuni, iar oboiul, clarinetul şi fagotul răspund firesc, marcând o anumită delicateţe a temei principale. Vioara solistă „intră în jocul” care i s-a pregătit, tatonându-şi prezenţa parcă, cu o scurtă cadenţă de virtuozitate a interpretului. Din acest moment, aceasta dezvoltă melodia, plină de culoare, de viaţă, de forţă-a descoperirii şi împlinirii destinului său în jocul inventat de compozitor, încet-încet preluând, în fapt, conducerea muzicală, astfel încât, cu ajutorul viorilor din orchestră, care-şi susţin în continuare meditaţia, vioara-solistă imprimă caracterul liric profund, din partea a II-a. După ce vioara şi-a „făcut jocul”, măiestria domnului Gabriel Croitoru perlând special pasajele muzicale, către final, orchestra „încearcă” să preia conducerea, născându-se astfel un dialog simfonic între vioara solistă şi aceasta, în care fiecare-şi recunoaşte vocea, într-un rondo regenerator, plin de seninătate şi optimism.
Întregul joc descris mai sus a fost susţinut cu măiestrie, forţă şi talent, cu dezinvoltură şi pasiune de Gabriel Croitorul, aplaudat minute în şir la scenă deschisă.
Partea a doua a serii a fost dedicată Simfoniei I - în Do major, op. 21 (de asemenea, de Ludwig van Beethoven), rămasă puţin în umbra primei părţi a concertului, deşi orchestra a prezentat o variantă muncită, în care fiecare instrumentist şi-a susţinut frumos partitura, evidenţiindu-se şi de această dată oboiul şi fagotul, care şi-au colorat uneori extrem de fin şi pasional pasajele dedicate. Astfel, Allegro-ul primei părţi s-a continuat firesc în Andante-le celei de-a doua, culminând cu Menuetul în scherzo, dinamic şi robust (cu dezvoltări superioare în simfoniile beethoveniene următoare), cu aportul deosebit al prim-soliştilor-suflători (astfel fiind gândită muzica de către compozitor), Presto-rondo-ul ultimei părţi constituind echilibrul tonal al orchestrei, întregul concert potenţându-se într-un joc dezvoltat sub zodia efectului purificator, al catharsisului.
În concluzie, marcând ca fiind un act artistic meritoriu, chiar deosebit şi acest al doilea concert al noii stagiuni a filarmonicii piteştene, nu mă pot abţine să nu remarc faptul că, diferenţa temperamentală dintre cei doi dirijori (dl. Tibriu Oprea şi dl. Alexandru Ganea), pe lângă repertoriul diferit (propus de fiecare în parte), conduce şi la marcaje specifice ale interpretării orchestrei, impetuozităţii d-lui Oprea, interpunându-se o meticulozitate necesară construcţiei oricărui produs artistic, din partea d-lui Ganea.
Concertul pentru vioară – Op. 61 – în Re major - o lucrare-vedetă din repertoriul viorii, uşor de recunoscut (în special prin faptul că începe, surprinzător, prin 4 lovituri din timpan), compus din trei părţi (Allegro Ma Non Troppo, Larghetto şi Rondo-Allegro), este şi o încercare a desăvârşirii artistice a oricărui interpret, fiind înscris în repertoriul violoniştilor virtuozi de pretutindeni. Măiestriei cu care Beethoven a ştiut şi a dorit să pună în valoare gama complexă de expresie/expresivitate a viorii, i-a răspuns, într-o măsură deosebită, creativă şi creatoare, şi dl. Gabriel Croitoru, care a reuşind un melanj destul de bine structurat cu orchestra.
Partea întâi, începută cu motivul marşului la timpani, rămâne un laitmotiv al întregii secţiuni, iar oboiul, clarinetul şi fagotul răspund firesc, marcând o anumită delicateţe a temei principale. Vioara solistă „intră în jocul” care i s-a pregătit, tatonându-şi prezenţa parcă, cu o scurtă cadenţă de virtuozitate a interpretului. Din acest moment, aceasta dezvoltă melodia, plină de culoare, de viaţă, de forţă-a descoperirii şi împlinirii destinului său în jocul inventat de compozitor, încet-încet preluând, în fapt, conducerea muzicală, astfel încât, cu ajutorul viorilor din orchestră, care-şi susţin în continuare meditaţia, vioara-solistă imprimă caracterul liric profund, din partea a II-a. După ce vioara şi-a „făcut jocul”, măiestria domnului Gabriel Croitoru perlând special pasajele muzicale, către final, orchestra „încearcă” să preia conducerea, născându-se astfel un dialog simfonic între vioara solistă şi aceasta, în care fiecare-şi recunoaşte vocea, într-un rondo regenerator, plin de seninătate şi optimism.
Întregul joc descris mai sus a fost susţinut cu măiestrie, forţă şi talent, cu dezinvoltură şi pasiune de Gabriel Croitorul, aplaudat minute în şir la scenă deschisă.
Partea a doua a serii a fost dedicată Simfoniei I - în Do major, op. 21 (de asemenea, de Ludwig van Beethoven), rămasă puţin în umbra primei părţi a concertului, deşi orchestra a prezentat o variantă muncită, în care fiecare instrumentist şi-a susţinut frumos partitura, evidenţiindu-se şi de această dată oboiul şi fagotul, care şi-au colorat uneori extrem de fin şi pasional pasajele dedicate. Astfel, Allegro-ul primei părţi s-a continuat firesc în Andante-le celei de-a doua, culminând cu Menuetul în scherzo, dinamic şi robust (cu dezvoltări superioare în simfoniile beethoveniene următoare), cu aportul deosebit al prim-soliştilor-suflători (astfel fiind gândită muzica de către compozitor), Presto-rondo-ul ultimei părţi constituind echilibrul tonal al orchestrei, întregul concert potenţându-se într-un joc dezvoltat sub zodia efectului purificator, al catharsisului.
În concluzie, marcând ca fiind un act artistic meritoriu, chiar deosebit şi acest al doilea concert al noii stagiuni a filarmonicii piteştene, nu mă pot abţine să nu remarc faptul că, diferenţa temperamentală dintre cei doi dirijori (dl. Tibriu Oprea şi dl. Alexandru Ganea), pe lângă repertoriul diferit (propus de fiecare în parte), conduce şi la marcaje specifice ale interpretării orchestrei, impetuozităţii d-lui Oprea, interpunându-se o meticulozitate necesară construcţiei oricărui produs artistic, din partea d-lui Ganea.
luni, 5 octombrie 2009
O nouă stagiune – aşteptări, confirmări ...
Filarmonica piteşteană s-a hotărât să-nceapă noua stagiune muzicală (într-al treilea an de existenţă) într-o zi de bun augur: 1 Octombrie, Ziua Internaţională a Muzicii (instituită din anul 1975, la sugestia Lordului Yehudi Menuhin). Astfel, dirijorul Tiberiu Oprea a pregătit pentru acest prilej SIMFONIA ÎN RE MAJOR, CEASUL, de Haydn, precum şi ELEGIE –în DO MINOR, de Gabriel Fauré şi CONCERTUL NR. 1 PENTRU VIOLONCEL, ÎN LA MINOR, de Camile Saint-Saëns, ultimele două avându-l ca interpret pe dl. Răzvan Suma.
Din păcate, iniţiativa domnului Tiberiu Oprea, de a sugera o repetiţie cu orchestra – dublată de concertul propriu-zis, în cazul lucrării de Haydn, NU mi s-a părut foarte inspirată, având în vedere că nu a beneficiat nici de o simulare sui-generis şi, în plus, astfel s-a diminuat destul de mult calitatea lucrării folosite ca pretext. În schimb, a recuperat starea de graţie a începutului de stagiune domnul Răzvan Suma, atât în cazul lucrării-şlagăr de Fauré, reinterpretată – (chiar mai bine!) şi la final, ca bis, cât şi în Concertul de Camille Saint-Saëns, unde şi orchestra, în special prin suflători, a reuşit câteva acorduri muzical-picturale de o acurateţe deosebită.
Aşadar, deşi puţin timid – ca performanţă interpretativă generală, Filarmonica din Piteşti şi-a început o stagiune care se anunţă una …anti-criză (aşa cum şi Festivalul Enescu a fost, o ediţie superioară multora, din perioade economice mult mai bune) şi care continuă joi, 8 octombrie 2009, cu Beethoven, avându-l ca interpret, în Concertul pentru vioară în Re major – pe domnul Gabriel Croitoru, urmat de Simfonia nr. 1 – tot de Ludwig van Beethoven, dirijor fiind dl. Alexandru Ganea.
Din păcate, iniţiativa domnului Tiberiu Oprea, de a sugera o repetiţie cu orchestra – dublată de concertul propriu-zis, în cazul lucrării de Haydn, NU mi s-a părut foarte inspirată, având în vedere că nu a beneficiat nici de o simulare sui-generis şi, în plus, astfel s-a diminuat destul de mult calitatea lucrării folosite ca pretext. În schimb, a recuperat starea de graţie a începutului de stagiune domnul Răzvan Suma, atât în cazul lucrării-şlagăr de Fauré, reinterpretată – (chiar mai bine!) şi la final, ca bis, cât şi în Concertul de Camille Saint-Saëns, unde şi orchestra, în special prin suflători, a reuşit câteva acorduri muzical-picturale de o acurateţe deosebită.
Aşadar, deşi puţin timid – ca performanţă interpretativă generală, Filarmonica din Piteşti şi-a început o stagiune care se anunţă una …anti-criză (aşa cum şi Festivalul Enescu a fost, o ediţie superioară multora, din perioade economice mult mai bune) şi care continuă joi, 8 octombrie 2009, cu Beethoven, avându-l ca interpret, în Concertul pentru vioară în Re major – pe domnul Gabriel Croitoru, urmat de Simfonia nr. 1 – tot de Ludwig van Beethoven, dirijor fiind dl. Alexandru Ganea.
marți, 22 septembrie 2009
rest
- Nu ai nimic, mi-au spus cu dispreţ.
- Nu eşti nimic, au continuat,
- Mai bine nu te-ai fi născut, le fu concluzia.
- Nu ştiu de ce zâmbeşti, pe ce te bazezi? - întrebară, considerând că nici nu am dreptul să le dau un răspuns.
- Pe ce se bizuie pasărea, când zboară, le-am răspuns, dând bineţea cuvenită zilei.
sâmbătă, 19 septembrie 2009
CARMINA BURANA lui Orff
UC Davis University Chorus, Alumni Chorus, Symphony Orchestra, and the Pacific Boychoir perform Carl Orff's "Carmina Burana," at the Mondavi Center on the campus of UC Davis. Jeffrey Thomas,conductor
duminică, 13 septembrie 2009
vineri, 11 septembrie 2009
miercuri, 9 septembrie 2009
rezonante
Da. Îmi place să-mi fac acele cadouri pe care oricând le pot purta cu mine. Îmi place să în- şi să in-vestesc în lucrurile care oricând pot fi cu mine. Ce pot purta în mine este deja cadoul suprem pe care mi-l pot face. Iar ce s-a transformat în sângele-mi, deja mă este.
luni, 7 septembrie 2009
ECHILIBRU FRAGIL - Edward Albee
cu GINA PATRICHI, GEORGE CONSTANTIN
http://www.esnips.com/doc/567f57de-c9d5-4762-9eed-78dd927137fd/Edward-Albee---Echilibru-fragil
http://www.esnips.com/doc/567f57de-c9d5-4762-9eed-78dd927137fd/Edward-Albee---Echilibru-fragil
duminică, 6 septembrie 2009
STRĂINE? TOTUŞI, NU.
Da, ea mergea încet,
Tărăgănându-şi fiecare pas,
Cu ochi pierduţi privind în jur.
I-am urmărit uşorul tremurat
Al mâinilor, purtându-i
Pâinea zilnică şi-un “Adevăr de seară”
Luat, pe gratis, de la o tonetă.
Între noi, gudurându-se timid,
Un câine-şi preumbla-n tăcere umbra.
Şi-un grup de tineri,
Încă nefiind. Doar zgomot răsucind.
Când am trecut pe lângă ea,
O faţă-n care fiecare zâmbet fusese
Topit în noduri gordiene de poveşti întârziate
În umbra nucilor,
Mă privi. Şi, brusc, din colţu-i subţire
Ochiu-i îmi vorbi.
Iar dinspre ea spre mine
Năvăliră o mie de poveşti,
Cu oameni ce-şi tot strigau fiirea-n toate
Chiar de plecaseră demult.
Eram. Mergeam pe stradă.
Şi-o rătăcire de moment mă năpădi
De parcă-n mine se mutaseră
Poveştile femeii, spre-a nu se pierde.
Am depăşit-o, fără vreun cuvânt.
Iar când privirea mi-am întors-o către ea,
Din adevărurile serii
Un zâmbet infinit privirea mi-o topi.
Povestea-i se-mplinise…
dispărând.
De-atunci, când pasu-mi se-ntâlneşte
Cu mers de nod în semne,
Tăcând, păşesc pe frunze,
Rana-mi drămuind:
Să nu strivesc povestea
Sub geamătul din gând.
vineri, 4 septembrie 2009
marți, 1 septembrie 2009
duminică, 30 august 2009
sâmbătă, 29 august 2009
risipind sub copitele cailor memoria clipelor
Cai fugărind clipa, pe sub copitele cărora lacrimile-şi ascund însângerarea rănilor, stoarse de vlaga rămânerii-n siliciliul clipitelor. Dintru care, totuşi, cu mâine, se naşte ziua. Alta.
vineri, 28 august 2009
stand, ascultand, uitand de falsul aproape
oceanu-mi strecoară din suflet neghina, pe care falsul de-aproape se-ncăpăţânează să mi-o vândă zilnic, în cantităţi tot mai mari, tot o reuşi să-mi orbească sufletul, să mă asemuie în totul principiilor lui mercantile. oceanu-mi spală şi ochiu, şi urechea, şi vorba, acoperindu-mi cu nisip - rănile, dar îndepărtându-mă, higienic, de ispititorul de lângă mine, ce-şi spune ... aproapele. oceanu-mi aduce-n dar claritatea, care mă ajută să fac diferenţa între cine-mi este şi cine nu-mi este. oceanul, forţa care-mi scutură aripile de neghină, de iude si de perfidul iago, falsul meu aproape.
marți, 25 august 2009
duminică, 23 august 2009
Stări
Tăcuţi, ne plimbam printre lucruri, cu paşi din ce în ce mai uşori. Vorbele rămăseseră pitite-n urnele arselor umbre-ale paşilor nefăcuţi. Sub fiecare talpă, ascundeam o perlă, coborâtoare din scoicile care ne inventaseră oasele.
...Uşori, ne înălţam dinspre lucruri, închizându-ne-n perle.
...Uşori, ne înălţam dinspre lucruri, închizându-ne-n perle.
Natură … vie
Musca-şi dădea bineţe
În umbra-şi, ce-o vedea
Pe latura din faţă
A rănii, ce-şi era.
Păianjenul, subţire,
Ca orice … cremenal,
Se ruşina adesea
Da datu-i, ancestral.
Şi el, şi ea – duetul
Se complăceau zelos
În soarta-le; doar pânza
Se tot ţesea. Abscons…
@@@
În umbra-şi, ce-o vedea
Pe latura din faţă
A rănii, ce-şi era.
Păianjenul, subţire,
Ca orice … cremenal,
Se ruşina adesea
Da datu-i, ancestral.
Şi el, şi ea – duetul
Se complăceau zelos
În soarta-le; doar pânza
Se tot ţesea. Abscons…
@@@
sinapse
Eram un pas
Ce-şi răsucea altcinevaul
Pe nisipul umed
Presărat cu urmele unor perle
Ce-ar fi putut deveni fiinţe.
Scoicile-şi exersau devenirea
În osul meu.
Ce-şi răsucea altcinevaul
Pe nisipul umed
Presărat cu urmele unor perle
Ce-ar fi putut deveni fiinţe.
Scoicile-şi exersau devenirea
În osul meu.
miercuri, 19 august 2009
sâmbătă, 15 august 2009
vineri, 14 august 2009
STARE
Eram. Plimbându-mă pe lac, vâsleam la gânduri. Albastrul cerului îmi răsfira-n sclipirea razei chipul tăcut al unui ceas ce-mi sfârteca, prin os, vâslirea. Şi-ncet, chiar lacul se strângea în sine, prin aburi picurându-mi starea. Eu însămi o lacrimă-nserată-n taina micşorării sale devenind. Fusesem? Din rana cerului îmi dumiream absenţa. Un gând al vâslei însămi rămânând.
PAS
Vor să te sprijine... De pe rogojini/vini.
Elefanţi ai propriilor frici.
Risipind pasul prin iarba văii, ori
Tăcând cele mai frumoase priviri din
Inima lor, din inima ta. Pe altarele reci ale orgoliului.
Câini ai stărilor de transă
Ale memoriei, vor să te sprijine
Luându-ţi lumina privirii… Orbindu-te de tine, de ei, de razele rostuirii.
acrostih
Pas
iluminat de
vulturul ce-i caută
ochiul, spre-a-l rătăci.
Trecătorul văzu scena, umbrindu-se
joi, 13 august 2009
Tac, deci ... exist.
http://www.youtube.com/watch?v=h-S90Uch2as
Tot mai mult mă încearcă tăcerea. Greva cuvintelor. Aflate şi-n recesiune (crah), inflaţie, dar şi-ntr-o continuă ... secesiune, între nordul-fiinţă şi sudul-carapace mincinoasă, într-o lume de-a-ndoselea sudul fiind la putere.
Maiestuozitatea lor, a cuvintelor, străluceşte şi se impune prin emblema pe care trăirea şi forma spunerilor s-a impregnat pe/în chipul vorbitorului, în gesturile şi detaliile fiinţei lui. Ori, tot mai des, în juru-mi doar măşti trăncănitoare văd, observ, mă consumă.
Peste tot se vorbeşte, se spune, se face toacă din consoane şi ţipăt, din vocale. Se vorbeşte mult, fără a se mai comunica nimic, tot mai nimic.
Mă încearcă tăcerea. Într-o lume-a nimicului, în care suntem consumaţi de lucruri, metehne şi ser/vicii. Şi, în plus, în care ne consumăm, într-o invectivitate rapace şi găunos-sordidă, dramul de energie vitală cu care am reuşit, totuşi, să ieşim din veacul al douăzecelea.
Încep să mă îndoiesc tot mai mult de faptul că vorbirea ar mai fi o calitate. Un plus, faţă de vecinătăţile pe care le-avem cu celelalte vieţuitoare.
Mă îndoiesc, deci încep să tac. Tac, deci ... exist.
Tot mai mult mă încearcă tăcerea. Greva cuvintelor. Aflate şi-n recesiune (crah), inflaţie, dar şi-ntr-o continuă ... secesiune, între nordul-fiinţă şi sudul-carapace mincinoasă, într-o lume de-a-ndoselea sudul fiind la putere.
Maiestuozitatea lor, a cuvintelor, străluceşte şi se impune prin emblema pe care trăirea şi forma spunerilor s-a impregnat pe/în chipul vorbitorului, în gesturile şi detaliile fiinţei lui. Ori, tot mai des, în juru-mi doar măşti trăncănitoare văd, observ, mă consumă.
Peste tot se vorbeşte, se spune, se face toacă din consoane şi ţipăt, din vocale. Se vorbeşte mult, fără a se mai comunica nimic, tot mai nimic.
Mă încearcă tăcerea. Într-o lume-a nimicului, în care suntem consumaţi de lucruri, metehne şi ser/vicii. Şi, în plus, în care ne consumăm, într-o invectivitate rapace şi găunos-sordidă, dramul de energie vitală cu care am reuşit, totuşi, să ieşim din veacul al douăzecelea.
Încep să mă îndoiesc tot mai mult de faptul că vorbirea ar mai fi o calitate. Un plus, faţă de vecinătăţile pe care le-avem cu celelalte vieţuitoare.
Mă îndoiesc, deci încep să tac. Tac, deci ... exist.
miercuri, 12 august 2009
Raspunsuri aproape ... intamplatoare
LEVINAS – “JUSTIFICAREA DURERII SEMENULUI MEU ESTE SURSA ORICĂREI IMORALITĂŢI”
MICHEL FOUCAULT: “Nenorocirea oamenilor nu trebuie să fie niciodată o rămăşită mută a politicii”
MICHEL FOUCAULT: “Nenorocirea oamenilor nu trebuie să fie niciodată o rămăşită mută a politicii”
DEMOCRAŢIE PE URANUS
R.: Tanti Aglaeo, cum o mai duci cu .. presentimentele matale, de femeie trecută prin multe?
T.A.: Ce să fac şi io, maică, îmi câştig şi io zâlili dân curiozâtatea dumneavoastră..
R: Cum crezi că va fi la anul?
T.A.: Păi, maică, la anu', ca şi la anii ăilalţi, o să fie bine pentru ăia buni..
R: De gură, probabil.
T.A.: Maică, dacă poci să vorbeşti, eşti sănătos la minte, şi dacă eşti sănătos la minte, eşti bun, şi dacă eşti bun.. îţ' merge dă bine..
R.: Şi dacă-ţi merge bine, eşti musai român, tanti Aglaeo, nu altceva. Hai, că m-ai căpiat de tot. Uite, te iau mai la obiect. Cine crezi c-o să câştige alegerile?
T.A.: Maică, n-am calefecare politică; să te duci tu la Marţiala, c-aia le ştie p-astea, cu politica, dă nici nu te vezi, nu altceva! Pă mine să mă-ntrebi dă copii, dă bărbat, p-astea le ştiu io..
R.: Vasăzică, şi la dumneavoastră e cu specializarea..
T.A.: Păi cum nu, maică, că doar n-o să le ştim şi noi chiar pă toate!
R.: Atunci, spune-mi şi mie ce-or să fie copii mei peste 20 de ani?
T.A.: Dă câţi ani e-acuma?
R.: Unul are 5 ani, altul are 7 ani.
T.A.: Maică, peste 20 de ani, unul o s-aibă 25 de ani, iar ălălalt o s-aibă 27 dă ani…
R.: Eşti bună la matematică, tanti Aglaeo, dar eu nu asta te-am întrebat..
T.A.: Aşteaptă, fato, să termin! Ăl dă 25 dă ani o să aibă un copil, ălălalt, doi copii, iar mata o să ai trei nepoţi...
R.: Nu mai spune! Dar ce meserii, cum s-o descurca-n viaţă atunci, îmi poţi spune?
T.A.: Maică, asta e scris în palmă la fiecare. Trebuie să-mi aduci plozii, ca să-ţ’ spui aşa ceva.
R.: Bine, m-ai convins. Dar ce noutăţi îmi spui despre cel din poza asta?
T.A.: Ia dă-l încoace, să-i văz eu ochii şi nasu‘, c-astea suntără elementili dă identificare şciincifică şigure pentru mine la om!
R.: De unde le scoţi?
T.A. Are ochi dă om citit şi nas dă om viclean, sigur ăsta nu e şăf pă undeva?
R.: Hai că m-ai prins! E şeful meu. Ce mai zici despre el?
T.A. Păi poţi să mă dai la radiu dacă-ţ’ spun chiar ce văd io în poz-asta?
R.: Fii şi mata ceva mai diplomată..
T.A. : Dacă-ţ' ie şef şi dacă te ascultă, atunci să ştii că ie un om bun..
R.: Din categoria lui “bun” despre care vorbirăm?
T.A.: Dân aia, maică. E priceput să-şi facă numili bun, e-nsurat cu..
R.: Cu nevastă-sa, desigur..
T.A.: Cu două neveste, maică. Ăsta are cel puţin două neveste..
R.: Dar nu se poate..
T.A.: Nu te mai.. naivi atâta, cum să nu să poată? O nevastă cu acte şi-altili fără. O să devie şi mai mare şăf şi o să te ia pă mata purtătoare dă cuvânt..
R.: Nu mai spune, dar nu spuseşi că nu te pricepi la politică?
T.A. Asta nu e politichie, fato, asta e despre un om. Şi-ţ’ mai spui eu aicişelea că mata te dezvorţezi şi te măriţi cu şăfu’ şăfului tău..
R.: Dar cum o să devin eu doar purtătoare de cuvânt, dacă o să am bărbat mai mare ca şeful meu?
T.A. Nu ştiu să-ţ’ spun mai multe dăcât văd eu..
R.: Dar cum vedeţi despre mine în poza pe care v-am arătat-o şi în care nu-s şi eu?
T.A.: Poza asta doar mă hinspiră, fato. Că ochii miei are puterea să să uite mai încolo dăcât într-o poză, ce ştii tu?
R.: Tanti Aglaeo, să-ţi pun acuma o întrebare de final: dacă tot le ştii pe toate, mata de ce trăieşti de pe-o zi pe alta?
T.A.: Maică, nu e oamenii aşa dă curioşi cum s-ar trebui, că dac-ar fi ..
R.: Multe s-ar povesti, nu?
T.A.: Şi-apăi, fato, şi cu puterea asta dă cumpărare, c-a scăzut.. Dacă avea oamenii bani, venea să-şi vază şi viitoru, da' aşa.. rămân cu zâua d-azi. Rămân aşa mici, fato. Rămân doar cu zâua d-azi…
marți, 11 august 2009
sâmbătă, 8 august 2009
vineri, 7 august 2009
miercuri, 5 august 2009
luni, 3 august 2009
Pe strada Verona Arthur
improfonicsi trezindu-ne bila
Pe strada Verona Arthur, bila de rulment dintru improfonics iesea! se rotea, se rotea pan' ce mai rotunda prin timpu-i crestea, sfaramand congruent drumul, pasul/popasul.
Iar Arthur de bila-si Verona peisajul summer/ian, descantat picant/eres, de la vorbe la strune ori z/bateri de ganduri drumetesti. caci, vorba Mariei, roata ori bila fu prima? plictisita de mers?
duminică, 2 august 2009
Abonați-vă la:
Postări (Atom)