"Oriunde, oricine, oricand"

Impresii la o jumătate de oră de la vizionarea Oscar-izatului: e și haios, e și scabros, mai ales datorită efectelor speciale. O metaforă "multivers" a maturizării relațiilor de familie în noul secol și mileniu, copii mileniarzi, părinți rupți între culturi diferite, cu rănile supurânde ale secolului XX, ce au sfârtecat ființa. 

La fel și joburile, prin cerințele tot mai inumane pe care le solicită,   tranaformand omul în robot.

Merita Oscarul măcar și numai pentru aceasta replică, timid plasată în vârtejul unor efecte speciale, la rândul lor metafora roții zimțate care sfârtecă omul, umanul: "Fiți amabili, mai ales că nu știți ce se va întâmpla"... 

În ce-i privește pe actori, partiturile lor sunt destul de sufocate de și prin efectele scenice excesive, ușor spre grosier ironice la adresa unora din teoriile 'la modă "..

Cheia filmului: Oriunde, oricine, oricând...

..

Oameni

Ambrozii

Dacă până la un moment dat bogații lumii aveau-reușeau să-și însușească- niște forme educaționale de calitate, acum, în epoca "totul e permis, tupeu să ai", când averea este majoritar dobândită speculativ, joasa calitate a "bogaților tot mai bogați" devine un pericol tot mai accentuat pentru sănătatea sub toate aspectele a speciei, un pericol accentuat pentru viață în sine, pentru Terra, ca planetă vie

Gând

Ca un rucsac orfeu-euridicean, ÎNNAPOIA capătă o greutate pe care sisificul din noi nu-şi mai găseşte resurse să mai urce, încă o dată, bulgărele, spre-a putea vedea, faţă către faţă, surâsul zeului...

Sacerdotală

Atitudinea de explorator. Te naști să vezi, simți, înțelegi, să contempli activ diversitatea, îmbogatindu-te pricepând, largindu-ți si adancindu-ți maria de percepție..

Rond

O zi de adevarata pomina!

Tika și Boo se plimbau ținându-se de mână prin părculețul VERDELE VIU, unde veniseră împreună cu bunica lui BOO, care-i urmărea de pe o băncuță, unde se dăduse-n vorbă cu alte bunicuțe. La un moment dat, din zona de părculeț organizată să fie căsuță pentru câteva specii de zburătoare: rățuște, lebede și doi păuni, plus sumedenie de porumbei și vrăbiuțe care veneau doar în vizită pe aici, văzură zburând o rățușcă. Se minunară puțin de zborul ei și merseră mai departe, dar nu foarte departe, ci cât să mai fie văzuți de bunica lui BOO, care așa le atrăsese atenția expres, c-altfel nu-i mai lasă singuri. Nici nu făcură trei-patru pași, că rățușca ce zburase așa de minunat se prăvăli la picioarele lor, gâfâind. - Se vede c-a obosit, sărăcuța! – comentă Tika, încercând să pună mâna pe rățușcă. Cum se văzu atinsă, rățușca se zvârcoli, dându-se puțin în spate. Acum copiii observară că s-a întâmplat ceva cu rățuca, nu de oboseală căzuse. Împreună încercară să o înconjoare, pentru a o putea prinde. Prima dată ratară momentul, dar în cele din urmă BOO, ca un baiat isteț ce era, prinse rățușca de un picior și, împreună cu TIKA, o ridică de la pământ. În alergare, merseră spre bunica lui BOO, să-i arate rățușca, poate știe ea ce putea face ca să nu i se întâmple ceva rău. - Ce-ați făcut acolo?-i apostrofă bunica, ridicându-se grăbită de pe băncuță. - Nimic, bunico! A căzut la picioarele noastre, ce era să facem? Luând rățușca pe băncuță, bunica o analiză puțin și observă că, de fapt, rățușca avea în cioc un obiect care-i îngreuna respirația. Încercă să îl scoată. La început nu reuși, dar până la urmă, atentă și să nu rănească rățușca, bunica scoase obiectul năstrușnic din ciocul rățuștii. - Vedeți copii? De aceea vă spun să nu aruncați guma de mestecat pe oriunde. Rățușca a vrut să mănânce bucățica asta de pâine uscată care, din păcate, are lipită de ea gumă de mestecat. Care i s-a lipit de cioc și nu mai putea face nimic, se sufoca și murea. - Dar asta e cu schepsis de om rău, bunico! – spunse înfuriat BOO. Chiar dacă ar fi aruncat guma de mestecat, cum s-a lipit ea de pâine? Probabil că de la început un om rău a făcut asta! Ținând rățușca bine, să nu zboare, ca să se asigure că își revine cu adevărat, bunica-i răspunse: - Da, bineînțeles, și eu cred asta. Dar chiar și guma de mestecat singură poate să tenteze vrăbiuțele și alte păsări și ele mor din cauza asta. Trebuie să fim responsabili cu vietățile din jurul nostru, dacă tot ne considerăm așa o specie conducătoare! – mai completă bunica, încercând să dea drumul rățuștei, care-și revenise destul de bine. - Nu-i da drumul! – intră-n vorbă și TIKA. Vreau să o țin și eu în brațe puțin! Bunica le făcu loc pe băncuță celor doi copii, care mângâiară pe aripioare rățușca până ce-ncepu să-i strălucească penele ca și cât ar fi fost date cu ulei. - Ce blândă e, totuși! – zise TIKA, încercând să-i ridice aripioarele. - Stai cuminte, că o rănim! – comentă BOO, uitându-se către bunia sa, care surâdea, fără să intervină. - Bine, acum o să-i dăm drumul, că e mai bine și nu o putem ține cu noi! – se hotărî bunica, încercând să ridice rățușca, pentru a o ajuta să-și ia zborul. - De ce nu o putem ține cu nooooooooi? – se plângăci BOO, că doar e mai în siguranță decât aici, în parc, unde sunt astfel de oameni răi? - Ea e o pasăre liberă, BOO, noi stăm la bloc și nu o putem ține în cușcă – i răspunse bunica, dând drumul rățuștii să zboare. Nici nu-și luă bunica bine mâinile de pe ea, că huști! – zbură rățușca. Din înălțime, fără să se sinchisească de faptul că e rățușcă, acesta le spuse copiilor: - Mulțumesc, TIKA, mulțumesc, BOO! Bunica nu îmi înțelege cuvintele, dar să-i mulțumiți și ei, în numele meu! - Ceeeeee? Cuuuuuuum? – se mirară copiii în cor. Rățușca vorbește? - Da, noi toate viețuitoarele vorbim, dar în alte forme decât voi. Doar copiii și unii oameni care și-au păstrat aceste capacități ne pot înțelege. O să mai vin pe la voi când o să vă văd prin parc – mai măcăni vorbind rățușca-n timp ce se făcu nevăzută. - Bunico, rățușca ne-a mulțumit, nouă și dumitale – comentă BOO, ușor neîncrezător că-l va crede. - Ei, ei, copii! Imaginația voastră face și pietrele să vorbească! – mustăci neîncrezătoare aceasta. - Ba da, ba da – întări și TIKA spusele lui BOO! – chiar așa a spus, să vă mulțumim și dumneavoastră! - Da......... – mai adăugă politicoasă bunica, hai, gata cu povestea asta! Vă mai jucați o jumatate de oră și după aceea vom pleca. Aveți grijă ce mai faceți pe aici! - Bine, bunico... Mergem în părculețul cu topogane și la locul cu pești.. - Nu, la locul cu pești să nu mergeți decât însoțiți de mine! – Cine știe ce năzbâtii faceți pe acolo! Copiii porniră ușor abătuți spre topogane, dar TIKA nu se lăsă dusă și-l chemă pe BOO la micuțul heleșteu unde se găseau broscuțe și peștișor și, uneori, mai aterizau și lebedele, chiar și rățuștele.. - Hai, vino! Poate că ne mai întâlnim cu rățușca aici! Sunt curioasă dacă ne va mai spune ceva... - Da, dar să nu se supere bunicaaaa!... – se lăsă greu BOO, mergând, totuși, după fată spre heleșteu. Odată ajunși în apropierea heleșteului, îngrădit cu un gărduleț, să nu cadă cineva acolo, copiii se așezară pe o băncuță, urmârind cu atenție activitatea celor câteva viețuitoare din apă. De-odată, sări pe bordură un peștișor care-ncepu să se zbată haotic, fiindcă nu mai era în elementul lui – în apă. - Hai, măi, BOO, că azi suntem salvatorii viețuitoarelor din parc! – comentă amuzată TIKA, încercând să prindă peștișorul, ca să-l zverle înapoi, în apă. Nu reuși, acesta, ferindu-se, sări și mai spre trotuar, astfel aflându-se într-un pericol și mai mare.. Ridicându-se repejor după bancă, BOO o ajută pe TIKA să poată prinde peștișorul, ca să-l ducă la locul lui, în apă. În cele din urmă reușiră. Luîndu-l să-l conducă spre gărduleț, să-l pună încetișor în apă, peștișorul se zvârcoli, scîăpându-le copiilor din mână dar, din fericire, ateriză în heleșteu. - Mhulțșumesc, mhuțșumesc – chopchii, auziră o voce subțire și nesigură pe ea, venind dinspre locul unde se dusese peștișorul. Și, în câteva secunde-l și văzură sărind bucuros. - Tu vorbești? – întrebă profund neîncrezătoare fetița.. - Dha, dha – se auzi din nou vocea. Dar nhu phot fvorbhi cha fvoi... – mai comentă vocea peștișorului. - Ei, na! – interveni BOO, de data asta chiar necrezându-și urechilor. - Bha dha, eu shunt, shi vha multhumesc fhrumos cha mhathi ajhuthat! – mai completă intrând-ieșind din apă peștișorul. - Dar de ce vorbești cu atâția de ”hhh” peste tot? -întrebă BOO, chiar curios de răspuns. - Phai eu cu branhiilhe mhelhe .. athata phot! – comentă ușor jignit peștișorul. Ehu nhu ahm mhamha și thatha cha vfoi. Dhe michutz invhatz shinghurel sha trahaiesch, shi mha inghrijheschm, sha rhesphir, sha mha hrahnhesc.. - Măi, măi, vorbește mai încet că nu înțeleg nimic! – îl opri fetița din debitul său verbal pe peștișor.. - Mai, TIKA, fii muțumită că vorbește și așa! – comentă amuzat BOO. Un timp, peștișorul nu mai apăru. Copiii se hotărâră să meargă spre topogan. Când tocmai se ridicaseră după băncuță auziră iar vocea: - Nhu vă shupharathi, eu shunt shinghurel shi mha buchurh cha mhai phot vhorbhi chu chophii!- zise, intrând-ieșind din apă – și continuă: Dhar amh shi euh mhamha și thatha! – Mhamha mhea esthe apha shi thathal mheu esthe aherhul. Ehei au ghrijha dhe mhninhe dhacha shi euh amh ghrijha dhe mhine – mai zise peștișorul, sărind voios de colo-colo prin eleșteu. Lha rhevedherhe, chophii! Nhe mhai vhedhem nhoi! – mai zise, îndepărtându-se grăbit, pentru că observase un pescăruș care-l luase la ochi și-l urmărea, gata să-l înfulece. - La revedere și ai grijă de tine, peștișorule! Bine, ne-om mai vedea noi pe aici, că mai avem un prieten, un rățoi și el tare vorbicios! – spuseră copiii în cor, urmârind cu îngrijorare pescărușul care se uită spre cei doi copii furios că-i scăpase prada.. Mergând îngândurați spre topogan, cei doi copii nu îndrăzneau să deschidă niciunul cuvântul despre ce li se întâmplase azi. - Măi-măi, ce zi! – comentă BOO, - Da, chiar așa! – completă TIKA. Dacă vom povesti cuiva nu o să ne creadă nimeni. - Păi, nici nu e cazul să povestim. Doar dacă-i vom mai întâlni pe cei doi și o să ne vorbheaschă iar – zise BOO, continuând: Ce chestie, vorbesc precum peștișorul! Măi, să fie! - Ha-ha, râse fetița, aplecându-se să culeagă o frunză de stejar de pe jos. Ajunși la topogan, copiii văzură că era foarte aglomerat. Așteptară puțin să vadă cum o să-și facă loc și ei, însă nereușind, se plictisiră așteptând și ieșiră din zona amenajată pentru joaca prichindeilor. - Eu am obosit stând în picioare – se plânse TIKA, hai să mergem spre bunica ta, poate ne citește vreo poveste sau poate că mergem chiar acasă – mai zise ea, luând-o înainte, spre locul unde era bunica lui BOO . - Bine, și eu m-am cam plictisit! – fu de acord BOO. În plus, cele întâmplate azi chiar că m-au bulversat! Mai ales că nu putem vorbi cu nimeni despre asta, că toți vor râde de noi! Bine că nu am fost singur și măcar tu, TIKA, poți confirma că nu am visat, că a fost adevărat că atât rățușca, dar și peștișorul au vorbit cu noi! Ba, peștișorul ne-a mai făcut și destăinuiri, cu mama și tata ai lui ... - Daaaa - -i răspunse surâzând TIKA. Ajunși în apropierea locului unde o lăsaseră pe bunică se speriară, că nu o mai văzură. Se așezară îngrijorați pe băncuță când, după un pomișor apăru aceasta, certându-i: - Vai, vai, ce spaimă am tras! Unde-ați fost? Că m-am dus la locul de joacă, la topogan și nu erați acolo! - Ba, bunico, am fost. Dar erau prea mulți copii și ne-am plictisind așteptând să ne vină rândul la topogan ... - Nu e chiar așa, că eu nu v-am văzut acolo! – comentă bunica, privindu-l ușor furioasă pe BOO. Ca să o mai liniștească, TIKA o rugă să le citească o poveste... - Sunt obosită, acum nu am chef de asta! – zise bunica, încerând să-I determine pe cei doi copii să se ridice de pe bancă și să meargă spre casă. - Ba da, bunico, citește-ne din FRAȚII GRIM! Cartea pe care am cumpărat-o de la librarie când am veeniiit în parc! Văzând că nu e rost să-i convingă altcum, bunica deschise geanta, luă cărticica și ochelarii de acolo și, răsfoind cartea, la un moment dat începu: - Așadar PESCARUL ȘI SOȚIA SA – o poveste de Frații Grimm ”A fost odat ca niciodatp un pescar bătrân, care locuia împreună cu soția lui în apropierea țărmului unei mări îndepărtate. Bordeiul lor era neîngrijit și dărăpănat, iar bătranul, slăbit de povara anilor, de abia-și mai tinea zilele. Nu mai ieșea pe mare, la pescuit, de teamă că n-ar putea face față valurilor mai puternice. Îndraznea doar să se urce în barca lui veche, legată de o rădăcină uscățivă de pe țărm.... ” – și așa continuă bunica citindu-le celor doi copii, care o ascultau vrăjiți. Ba, parcă și câteva rândunele și câțiva porumbei prinseră vraja poveștii, că se așezaseră cuminți pe o băncuță din apropiere... Și așa se scurse povestea spusă de bunică până ce copiilor începuseră să li se cam lipească ochii de somnul ce se lăsa condus meșteșugit de glasul cald al bunicii. - Gata, o să vă mai citesc și mâine. - Sau poate mai târziu!, comentă somnoros BOO. - Da, vom vedea... – spuse bunica, punându-și ochelarii și cartea la loc în geantă. Hai să mergem acasă, că e târziu. Te las pe tine, TIKA, mai întâi acasă și apoi mergem și noi, BOO, cu autobuzul spre casa noastră. Vă rog să nu mai faceți năzbâtii, că sunt și eu obosită de ziua de azi – închise discuția aceasta pe un ton hotărât. - Daaaa!, comentară copii fără să vrea amândoi odată - dar pentru noi, ce zi! – spuseră, privindu-se cu subînțeles unul pe altul, încerând să țină pasul cu cel al bunicii.. Și astfel, parcul se tot depărtă de cei trei, până când dispăru sub perdeaua de copaci ce era plantați de-o parte și alta a străzii unde trebuia să meargă acasă Tika.

Toby si Ylona -o zi de vacanta

- Bună dimineața!-i spuse, Baiatul fetei, în timp ce smulgea iarbă de pe marginea drumului. Fetița se plimba pe o bicicletă, cu un basc nou pe cap, mândră nevoie mare, pentru că de-abia primise bicicleta cadou. - Bună dimineața, Toby! Cum îți place bicicleta mea? E nouă! Am primit-o de la bunicul meu, care este pescar. A spus o poveste despre un pește mare pe care, după ce l-a prins, l-a dus la piața de pește și a luat așa mulți bani pe el, încât mi-a cumpărat această bicicletă.... Băiatul se opri din smuls iarba și privi cu atenție bicicleta, după ce fata se oprise și mergea pe lângă ea. Puse mâna pe cauciuguri, pe ghidon, și sesiză că: - E marfă! Chiar îmi place! Dar eu aș prefera albastra pentru mine. Tu ești fată, de aia bicicleta ta e roz. Cum ți s-ar părea un băiat pe o bicicletă roz? Ha-ha-ha! – râse el, sigur pe concluzia la care ajunse. - Ei, na! Că parcă mai contează culoarea, când te plimbi cu ea! Dar, ce e drept, ai părea puțin caraghios pe o bicicletă roz! Și ți-ar atrage atenția asupra culorii doar ce-i care nu și-ar putea-o permite, care nu ar putea-o primi cadou în viața lor, de necaz! ... - Da, mă rog, oricum nu mi-o permit nici eu... Ce zici, mă ajuți să mai strâng iarbă pentru Mac-Mac? M-a trimis bunica să o ajut cu asta, că Mac-Mac nu poate veni singură aici, iar noi în curte nu prea avem iarbă .... - A, bineînțeles! De-abia aștept să îl smotocesc pe căpșor pe Mac-Mac! Fata lăsă bicicleta de-o-parte și, împreună cu băiatul, strânseră câte-un braț mic, de copil, de iarbă pentru Mac-Mac. - Hai să ne oprim, că ne îndepărtăm de locuil unde am lăsat bicicleta și nu vreau să mi-o ”împrumute” careva” ! – zise fata, îndesînd iarba pe care o avea într-o plăsuță pe care o scoze din buzunarul pantalonilor. Tu ai unde să pui iarba culeasă?, eu sunt mereu ”utilată” cu câte-o punguță, pentru că mai cumpăr pâine de la magazin, dacă mă sună mama, că ea nu a putut cumpăra. - Normal! Oar nu mergeam cu iarba așa, să o pierd pe drum! – se minună băiatul de astfel de întrebare, de parcă el nu ar fi știut nici măcar atâta lucru. - Bine, atunci, să mergem, că eu trebuie să merg și pe la bunicul, care mi-a promis că îmi arată cum prinde pește. - Da? – se minună băiatul. Păi, dacă nu te superi, după ce duc mâncarea lui Mac-Mac, pot merge și eu? - Bineînțeles! Nu cred că o să se supere bunicul... Cei doi copii puseră punguțele cu iarbă pe bicicletă, unul pe o corană, celălalt pe cealaltă coarnă, și purceseră la drum. Fetița mergea pe lângă bicicletă, ca să poată ține același ritm cu băiețelul. - Nu te supăra, mai avem puțin până acasă la mine... Poți să mă lași să merg puțin pe bicicletă? - Sigur!, spuse fata, luând cele două punguțe cu iarbă de pe coarnele bicicletei. Nici nu încălecă bine pe bicicletă, că băiatul căzu. - Ce are bicicleta asta de nu merge cu mine? - Ha, ha, ha! – râse fata. Păi nu ea merge cu tine, ci tu merge cu ea. Trebuie să înveți să îți ții echilibrul, să pedalezi, ca să poți merge pe bicicletă... - Ei, nah! Eu nu știu să merg pe bicicletă. Poate mă înveți tu – spuse, ștergându-și pantalonii de praf și încercând să ridice bicicleta din drum. Fata merse sper el și îl ajută să ridice bicicleta. Apoi puse din nou pungile de unde le luase și porniră la drum în continuare. Ajunși acasă, Mac-Mac deja știa că îl așteaptă ceva bun. Îl aștepta la poartă pe băiat. Împreună cu fata, Toby intră în curte și luă o mână de iarbă pe care i-o dădu lui Mac-Mac, care stătea fălos să fie mângâiat pe creștet de fată, plăcându-i tare acest fapt. - Măi, ce-ți place! Conchise și fata, încercând să îl ia în brațe. Dar rățoiul nu se dădu luat în brațe! Ce, e bebe-rățoi, să fie luat în brațe? Nu, el e ”băiat mare”, una e să te lași mângîiat pe cap și alta să te poarte în brațe o fată! După ce băiatul duse restul ierbii cules la bunica sa, îl închise pe Mac-Mac la locul lui, să nu care-cumva să iasă din curte și să îl calce vreo mașină, plecă împreună cu fata la pescăria unde-l găseau la această oră pe bunicul ei. Merseră ce merseră și, odată ajunși, bunicul fetei-i și văzu, venind spre ei cu un ditamai peștele într-o mână, iar în cealaltă cu o căldărușă în care se pare că avea apă.. - Bine ați venit măi, copii, măi! – îi întâmpină el bucuros. Ylona, de unde ai ”pescuit” băiatul ăsta frumușel? - Ei, bunicule, nu-l recunoști tu pe Toby? -ha-ha-ha, Ce, e pește, să-l pescuiesc? Bunicul râse și el, întinzând spre copii peștele care fusese scos de crând din apă, că mișca. - Uite, dacă îl puneți din nou în apă aici, în căldărușa asta, el nu o să moară, ci o să continue să respire. Este prea mic să îl pot vinde pe bani buni la pescărie și nu este bine să omori vietățile așa, de dragul de a le omorî. - Da, bunicule!, se repezi și fata să fie de acord – Poate are și el copii... - Ei, nu e chiar așa la peștișori... Mama lor e apa și tatăl lor e Dumnezeu. Vezi, avem un tată comun! – spuse bunicul, în timp ce se grăbea să meargă la masa unde avea el afacerea, lăsând peștele celor doi copii, care-l puseră în căldărușă. - Bunicule, îl pot lua acasă? Toby are o rățușcă și vreau să am și eu un peștișor. Pooot, bunicule??? - Da, bineînțeles, că de aia ți l-am și dat. Dar să aveți grijă cum îl duceți acasă, să nu vărsați apa, că el moare dacă nu e ținut prea mult timp în apă. - Aveți încredere” – interveni Toby, bărbătește, în timp ce luă găletușa din mâna fetei. Te ajut eu să îl duci. - Mulțumesc, bunicule! Mulțumesc! – zise fata, întorcându-și bicicleta, ca să pornească împreună cu Toby spre casă. La revedere! Te aștept cu bunica la masă, să nu uiți să vii! - Bine, bine... vin, dacă pot.. La revedere, copii! - Cu bine! - completă și Toby, grijuliu nevoie mare să nu verse apa din recipientul în care era pus peștele. Cei doi copii mergeau încet, cu grijă, fiecare privind spre găletușa în care peștișorul stătea și din care chiat încerca să iasă, la un moment dat... - Măi, măi! – Fii cuminte! - îl atenționă fata. Că mori dacă ieși din găleată! - E-hei, păi el cu mine se pune! – remarcă țanțoș băiatul. Nu ține! Trecând pe lângă casa băiatului, îl auziră pe Mac-Mac făcând gălăgie de parcă erau zece rățoi, nu unul. - Băi, Mac, fii cuminte, că vin îndată la tine! Ce zici, vrei să te împrietenești cu un peștișor? Cum să-l botezăm, Ylona, pe pește? - Fishulica – așa-i zic! Că și al tău se cheamă Mac... - Bine, cum zici tu! Băi, Mac-Mac, fii cuminte, că te mănâncă Fishulică! - Ha-ha-ha – râse fata! Tu știi că rațele sălbatice mănâncă ele peștișori? - O fi, dar Mac al meu nu e sălbatec și mănâncă iarbă și grăunțe... – completă băiatul, grăbind pasul, ca să ajungă mai repede la casa fetei cu peștele, că mai avea și altele de făcut azi. Odată ajunși la casa fetei, cei doi copii o căutară pe bunica fetei, care se miră de peștele viu și îl puse într-un recipient mai mare, peste care mai puse ceva apă. - Bunicul a spus că nu știe dacă vine la prânz... - Da, mă gândeam eu... – spuse bunica nu năduf. Dar peștelui ăsta ce-i dăm să mănânce? Că nu-l putem ține doar așa, în apă! - Lasă, bunico, o să mă interesez eu la bunicul și rezolvăm – completă fata, luându-și la revedere de la Toby, care deja ieșise alergând din curte. O să mă ajute bunicul cu hrana peștelui, că doar nu mi-l da așa, doar ca să moară de foame ... Știe el ce și cum – făcu ea sigură pe ea, știind că bunicul avea ieșiri din orice situație. Se mai uită puțin la peștișor, care se tot zvârcolea în vasul cu apă și, după ce puse bicicleta la locui ei, îi spuse bunicii: - Gata, bunico, pe azi cu joaca! Mai am doar două zile de vacanță și mai am teme de făcut! - Bine, bine – cum știi tu!, mustăci bunica, Dar să vii gând te strig la masă. - Da, bunico! Mulțumesc! Și mai ai tu grijă de Fishulică, să nu ”zboare” din apă!... - Cine e Fishulică? A..., peștele,-și dădu seama bunica. Bine, am eu grijă de el. Merge de învață, că vine mamă-ta de la serviciu și tot mie îmi face capul calendar că te țin din învățat! Și eu, Doamne-Doamne, numai așa ceva nu fac! - Știu, bunico, dar mă descurc eu! – completă fata, ronțăind un măr pe care-l luase din coșul cu fructe. Am plecat! Ajunsă în casă, fata se privi în oglindă și-și spuse, șugubăț: - Păi, nu-s eu fată ca oricare, nu? Și începu să citească din CUORE, INIMĂ DE COPIL – cartea din care trebuia să pregătească un rezumat pentru școală... La un moment dat sună telefonul. - Alo, Ylona, tu ești? – spuse o voce stridentă. - Da, eu sunt. Ce faci Toby, ce ți s-a întâmplat? - A, nimic, voiam să știu ce face Fishulică. E bine? - Da, răspunse fata. Bombăne pre limba lui în căldărică, zise fata râzând. - Mă gândeam să vin și eu cu Mac-Mac pe la tine mai după amiază ... - Ce zici? Dacă ăștia doi nu se plac sau se plac prea mult, din partea lui mac-Mac mă aștept la suprinze. Să nu se repeadă la Fishulică! - Nu o face, n-ai grijă – răspunse băiatul sigur de el. - Bine, dar peste vreo două-trei ore, să citesc și eu pentru școală. Tu nu ai teme? - Ba da, însă eu îl aștept pe tata, că le fac eu el... – completă răspunsul Toby. Eu trebui să mai ajut și pe lângă casă, că sunt băiat mare, iar bunicii mei sunt ceva mai învârstă decât ai tăi... - Da, înțeleg. Păi, atunci vă aștept când am spus, încheie fata discuția și închise telefonul. Citind, fetița și adormi la un moment dat, imaginându-și-l pe Amedeo făcând năzbâtii ... Auzindu-l pe Toby salutând-o pe bunica ei, se hotărî să iasă din casă și mare-i fu mirarea când îl vîzu pe Mac-Mac cu un papion la gât. - Ce i-ai făcut bietului rățoi? – întrebă râzând. - Suntem în vizită, trebuie să fim arătoși, săi- facem impresie bună lui Fishulică. Dacă e o ”ea”, cine știe? – mustăci Toby. - Ei, ce să zic, că glumeț mai ești! – completă fetița, mergând spre locul în care-l pusese pe Fishulică. Bunico, unde e peștele, l-ai mâncat? – întrebă ea speriată. Bunica nu răspunse, însă ieși din locul unde era cu peștele care era pus într-un vas și mai mare. - Păi, a trebuit să-l mut iar, că ăsta fuge de aici! – răspunse bunica, vizibil deranjată de greutatea vasului cu apă în care era pus peștele. - Bine, bine – zise fetița cu inima ușurată, mergând să-și ajute bunic. Nici nu ajunse bine cu recipientul în curte că Mac-Mac se și repezi spre pește, să-l smotocească! - Ai grijă, Toby, cu animalul ăsta al tău! Că deși poată papion nu e gentleman deloc! Potolindu-și rățoiul, Toby conchise: - N-a fost o idee bună să-l aduc aici, că ăsta-i obișnuit doar să înfulece.. Acum, asta e, îl ducem pe Fishulică la loc și îl mai las pe Mac-Mac prin curte, sper să nu poată ieși pe undeva – și vin și eu să încăț cu tine. Am auzit că ai CUORE, INIMĂ DE COPIL. Mi-o împrumuți și mie? - Da, spuse fata, mergând împreună cu Toby spre locul unde învăța. Putem citi și împreună. Mă bucur că își place să citești. - Păi, cum, nu? – completă băiatul, intrând. Odată ajunși în casă, cei doi copii se puseră pe citit. Când citea fata cu voce tare, când citea băiatul cu voce tare.. Și astfel, se întunecase pe nevăzute. - Hei, măi, am uitat de mac-Mac, sper să nu-l fi pierdut! Mîine, dacă e mai cald, poate ieșim și le citim și lor. Poate că înțeleg și le place și lor Amedeo ... Pe această replică, băiatul merse și-l ”culese” pe rățoi dintr-un colț în care acesta găsise ceva iarbă, și, luându-și rămas bun de la fată, stabiliră că ziua următoare vor face lectură la trei guri (că ”vocea” lui Fish nu se putea auzi) și tare haios o să mai fie....

Selfie...

Eu stiu ca exista un Centru Care nu sunt eu Unde se cristalizeaza amintirile Si de unde esenta eului meu primeste informatie, inspiratie, expirației;

energia surasului. Timpului. Cat sunt aici Acolo e casa ingerului meu.

Redundantze

In urma pasilor nostri grabiti spre niciunde, pierdem chiar sansa urmelor. A impresiilor vii despre noi insine, despre verde si viu, despre aer, apa, lumina, despre secunda prietena, despre viata noastra. Murind-o continuu printr-o neglijenta criminala fata de noi insine; aflati in prizonieratul morbid al falsilor nostri semeni, panzele de paianjeni care ne sufoca timpul, destinul, sansa de a ne percepe pe noi insine ca oameni vii, traitori intr-un Univers viu, pe o Planeta vie. Alergam tot mai repede spre propria noastra moarte. Si pe ea ratand-o...

Respiratie

Cine-i aproapele Cine-i departele Intre ranjet si suras Pasii se pierd in abis. Intre-o departare care nu doare Si-o apropiere care te piere unde-i aproapele, care-i departele. Fu suras, un aproape ce ranjet deveni. Iar dinspre departe un umar-odihna veni. Totu-i o unda ce te cufunda in tine, pan' ce pieri. Te castigi sau disperi. Totu-i o unda. Unduire intre viata si nemurire. Razant cuib de lumina ce fulgera pe ceruri. si-ntre fulguratii respiri-fiire cautand aproapele-n departe ascuns suras de inger sau abis. Te mai tii de tine-n mers straine, ori ai ramas topit in praful ce-n fatza din urma iti vine? obrazu-ti carpit iti mai incape-n privire ori si el, ca-ntr-o unduire, se va fi umbrit?

Aripe

eram o intamplare, peste care clipa a trecut tacuta, in urma trei sferturi de roua prelungind surasul din ochiul sugubat al unui porumbel. salbatec.

Und/uimire

Mema

Trebuie să învăţăm să fim responsabili pentru cuvintele noastre. Să ştim că nu toate ideile noastre sunt deplin valabile, că şi alţii au ideile şi valorile lor, pe care să le respectăm, în limita rezonabilului. Trăim în interiorul unor societăţi care nu mai au rădăcini, pentru care valorile au devenit obiecte de plastic, reciclabile, uuşor manipulabile de orice interes, de orice individ lipsit de scrupule. Cu cât valorile noastre sunt mai temeinice, cu atât cuvintele noastre au în ele carnea adevărului şi frumuseţea inefabilă a timpului înfloritor pentru noi şi pentru cei din jurul nostru. Există în lumea asta demenţi care omoară pe oricine nu este de acord cu ei. Însă, pe de altă parte, există şi indivizi care ucid prin cuvintele pe care le folosesc. Prin drepturile prin care şi le arogă, în calitate de dumnezei ad-hoc. Mi se pare că niciunii din ei nu au dreptate... Cuvântul clădeşte, dacă valoarea lui există în valoarea celui care-l exprimă. Palavrele ucid, direct şi indirect. Să preferăm CUVÂNTUL CARE ZIDEŞTE, cu riscurile lui, în societăţi pentru care reciclarea continuă, de valori şi persoane, e ..bază economică! Să vorbim CUVINTE, în cunoştinţă de cauză şi în deplinătatea intelectului de care ne prevalăm în faţa celorlalte specii!

Eremiti

pana in zori/ se strecoara sufletele/ celorlalti/ pana in zori/ ca sa-si ostoiasca setea de stele si de praful de diamant/ uitat pe talpile celor ce vor parcurge/ drumul/ in timpul zilei/ pentru ca-n inserare. din talpile lor/ stelele sa-si regaseasca oglinda/lumina ..

Reflex

Rose

Timpul se scurge printre cozile ondulate ale câtorva căței maidanezi, care-și caută rostul pe câmpurile arse de soarele lui Cuptor, jdrelindu-și lăbuțele de ciulinii aduși de vânturi de pe câmpiile unui Bărăgan uitat de lume. Pe prispă, secundele ticăie altcum față de fotoliul de la etajul 10 ori de cum o face de pe scaunul rotitor zgâriat în norii multinaționalelor ce-și hrănesc offshore-urile din pancreasul angajaților ce-și plătesc ratele lunare la bancă. Ceasul din frunza scorțoasă, de-un verde însetat, așteptând alinarea unei ploi ce nu mai vine, nu e același cu rubicondul din care se preschimbă floarea-n frunctul măslinului mustos. Nu-ți vine decât să iei câinii de cozile lor ondulate, să-i plimbi prin stomacurile burtoșilor din offshore, după care ploaia, venindu-și în fire, să se strecoare ticăndu-și stropii pe buzele uscate-ale veveriței ce nu mai țopăie dintr-un chip într-un daily uitate-n porte bonheur-ul lui Walt Disney, poate doar astfel secunda-și va reintra în sine și, odată cu ea, timpul va pendula în zigzag între Proust și Thomas Mann, digerându-și amintirile.

Brainstorming

între segmentele impresiei/ încercând să dăm sens hortensiei/ papadat de bengescu-n rădăcinile/ prin care din frică ieşim/ tropăind/ ori cu graţia secundei-har / ne construim stratageme de supravieţuire/ închişi ermetic în fragmentul de sine/ pe care-l pricepem/ şi cu care dansăm angoasant/ prin destinele cunoscuţilor ori necunoscătorilor noştri.// cand spargem gheaţa/ copca prin care privim cerul/ ne rostogoleşte din neputinţe/ doar contravaloarea clipelor dintre o respiraţie şi alta/ plătite cu peşinul înţelegerii/ în monede-lumină.// fiecare gest şi privire de-atunci înainte/ e-n alt tipar emisă/ magneţi devenind pentru/ alge ori rechini ...

Zum/zet

Prin noi trec îngeri/ care-și torc secundele/ în căușul palmelor/ câte-unui gând/ ticăit/ prin care creștem/ cu măsura aripilor uitate/ în timpul vizitei, / pe care ne pricepem să le/ recunoaștem./ Prin noi./ Ei trec./ Mereu. Atâtea aripi ne pot/ îmblânzi suferința/ rănilor drumului din pași!/ daca le-am recunoaște!

Rest

Zboară, mi-a zis îngerul. Zboară, dacă vrei să-ți simți mâinile aripi, în răcoarea răsăritului. M-am apropiat de marginea norului pe care ședeam, am întins mâinile și mi-am dat drumul. În spatele meu a răsărit un câmp de stalactite. Și era frig. Nu fusese îngerul...

cinemascop ..

În urmă impresii fugare, cu oameni alergand frenetic după himere, unii dinspre alții mai departe, tot mai departe fiindu-și ..

Nord

Dâra pe care o lași în urma ta, contează. Mirosul ei, culoarea și starea de grație pe care o capătă cei ce se intersectează cu ea, e ce contează. Restul, nu e mai mult decât un șir de atomi, care sunt nevoiți să facă aritmetică, în umbra lui Pavlov ...

Ritmuri

faptul ca lucrurile care contau - nu iti mai par deloc importante si faptul ca incepi sa nu mai poti face incet-incet tot mai multe din activitatile pe care altadata le faceai fara sa-ti dai seama ca le faci, in contextul unei noi organizari a prioritatilor si al fiintelor care chiar conteaza - par a fi simptomele trecerii timpului printr-un om...

NoveDecembre

Am zburat pre deasupra lucrurilor. Cand mi s-a frant o aripa Am cazut in ele Si le-am cunoscut Prin carne si sange. Ulterior, pana in plus. Cu fiecare noua scoborare in ele Zborul si cunoasterea Tot mai una devenind.

Res/pir.Gand

Te afunzi in clipa de-acum. Dramuind secunda. Unda prin care timpul se lafaie in propriul spatiu. Regasindu-se, deplin. Iar sinele tau preia din seva Sinelui deplin din care vine Si devine. Cu cat esti in stare sa adaugi Prin drumul in care-l porti. Rastalmacind unda Prindem sau pierdem Secunda.

Compozitorul e treaz. Notele-i macină-n rărunchi neliniştile. Tună şi fulgeră de plăcerea scrâşnirii-ntre oase-a cheii. Sol.

In trecere

prezenta. absenta. intre ele un suras, o atingere, un nerv, hrana, cumparaturi, vacante, taceri, raspunsuri, intrebati, taceti, nervi, atingeri, pasi, priviri ura, dragoste,dimineti, aglomeratie, intrebari, stresul intalnirii, plictiseala, dupa amiaza, pranz, cina, apa,soare, ciment, padure, floare, pisica, televizor, caine, adidasi calculator, telefon, sunet, voce, muzica, teatru, parere, amabilitate, ostilitate, prezenta. tacere. amintire. tristete. arome. absenta. si dupa un timp, asteptarea dispare.iar fulgul se lasa presarat in soapta peste toate cele cinci simturile. cei norocosi se mai regadesc in al saselea. cand si cand. pe simtitealea ori pur di simplu, direct in pas...

Spiraland

 M-am intersectat cu sute de oameni. Au trecut prin viata mea. Am trecut prin viata lor. Uzualele relatii comerciale ake celor care isi sunt contempirani.

Exists insa cativa, nici rude de sange si nici titi contempirani, a caror trecere, prin cuvant, sunrt, imagibe, idee, ori prezenta cuprinzandu-le pe toate dinainte, care fac parte din mine, sunt caramizi de suflet-sange-gand transferate in ADN ul pasilor mei prin lune, al chiar prezentei mele in lume.

Timpul?..

Spatiul?...

Impreuna suntem atempirali, plutind in Universul moleculei din Suflu.

Rug

La inceput totul poate fi un cosmar cu parinti-fiare, ori un camp de floarea-soarelui pe care nu te mai saturi sa il privesti, contempli, sa te identifici pana la petale cu el. Cu timpul, daca ai noroc, incepi sa visezi, sa admiri, sa simti ca poti face din vis un templu, templul timpului tau inflorit. Pe masura ce cunosti, recunosti, ori iti julesti clipa cea repede, trecand de la extaz la agonii, descoperi ca insii din care faci parte, ca specie, au fost si sunt capabili de fapte abominabile, de crime abjecte, ca, sub chipul si asemanarea lui Dumnezeu, deseori se ascunde fiara. Sufletul iti tremura sub asta povara. Ramai in specie, intri in rand. Ori stai pe margine. Glisand fantomatic. Si timpul iti trece. Templul rezista sau redevine nisip. Iar campul de floarea-soarelui se retrage in vreun ciuline din campul pustiu al trecerii si petrecerii visului din petala in tepii unui baragan pierdut in galaxie.

Distanțe

 In urma pasilor nostri grabiti spre niciunde, pierdem chiar sansa urmelor. A impresiilor vii despre noi insine, despre verde si viu, despre aer, apa, lumina, despre secunda prietena, despre viata noastra. Murind-o continuu printr-o neglijenta criminala fata de noi insine; aflati in prizonieratul morbid al falsilor nostri semeni, panzele de paianjeni care ne sufoca timpul, destinul, sansa de a ne percepe pe noi insine ca oameni vii, traitori intr-un Univers viu, pe o Planeta vie. Alergam tot mai repede spre propria noastra moarte. Si pe ea ratand-o...

Pasul, ca sens

 

... Există porumbei care nu mai recunosc Bobul de grâu, domesticiți de resturile menajere Ale unei civilizații de plastic. Câini ce-și ajută prietenii, că-s câini, pui ori pisici. Animale a căror privire e tot mai umană Printre oameni care consideră Că pasul e fraierul roții, cuvântul o simplă Locomoție pentru frustrări tot mai acute, Ochii doar plante carnivore, care devoră ce văd, Palma – armă continuă, capul – simplu pretext pentru coafuri și gablonțuri. Sufletul - rana despre care posesorul n-are habar. Lumea cerne ce are.

Salve

Nisip. Scurgandu-se-n clepsidra. Tic-tac. 

A cata oara simtind

Ca povestea în care esti

Nu e a ta. Ca esti doar un observator,

Perna in care se înfig acele 

După ce au fost folosite..

Tic-tac. Frunza uitata-n copac9

Peste care ninge si bate vântul

Iar ea, in virtutea inerției, 

Ramane acolo,  tot mai galbenă,

Uscată, lipită de creanga...

Povestea mea rămâne încă nescrisă,

Netraita. Uitată in roua din

Care mi s-a zămislit primul 

Sunet spre lunea asta.

...

Cred ca am ratat aterizarea. 

Probabil.

Iar povestea mea nu se putea

Pune în scenă aici. 

Tic-tac. Cum ar fi fost

În povestea mea?

Cum as fi fi fost 

Eu însămi în povestea mea?

Rost

  Ca minte un politician, ori alt "gen de profil", e o chestie. Neplacuta, dar ne-am obisnuit cu lucrurile astea. Dar cand Artistul minte, cred ca-si viciaza astfel radacina propriilor talanti. Pentru ca arta e unul din drumurile si caile spre si dinspre Adevar

Anton

 Sufletul cerșetorului înfometat 

Căruia i s-a dăruit o felie de pâine 

Din care, hranind porumbeii și  vrabiutelor 

Se satură mai abitir decât după o masa

Festivă la restaurantul unui hotel de cinci stele, 

Se prelinge pe marginea dimineții,

Într-un surâs larg, sub care ticăloșia 

Se sufoca in propria-i  flegma,

Eliberand omul din fiara.

Rombul oglinzii

Inscriptie pe epiderma mâinii stângi, timp scurmat până la abisul perceptibil al adolescentei,Dar si rană lăsată în surâs de maturii printre care nu te afli, nefiind din categoria lor.Placizi, egoiști, circumscrisă doar. Propriei materii, prizonierii Semnăturii sub pseudonimul... Deasupra hieroglifelor, chihlimbarul.Dedesubt, memoria sangvinizata "clipei cea repede ce ni s-a dat", Resorbita de sufletul diagonala Al surâsului uitat pe umărul drept, Sub forma de înger...

In urmă, nisip

 Timpul ticăie. Tot mai mici, ne ascundem fiecare în spatele cate vreunei impresii.calatorie la marginea stelei. Risipiți de prin lăuntru pe dinafară. Și invers. Rupți de sinea cea caldă a noastră. Tremurand. In urma propriilor pași. Clip. A. Cea repede. Ce ni se ia

Dinspre afara

 Nu mai caut prietenia oamenilor, prefer împrietenirea cu păsările, cu animalele, cu celelalte vieţuitoare, astfel starea mea fiindu-mi mult mai corect şi coerent decelată în acest tip de ..împrietenire, falsul oamenilor fiind astfel evitat. Dacă îţi poţi apropia o altă vieţuitoare, în afara omului, este posibil ca în adâncul tău să fi reuşit să omori mai mult din fiară şi să adopţi mai mult din starea Raiului ...

Hi

Tangent, paralel

 Oamenii violenţi sunt oameni cu probleme de sănătate mentală ori cu grave tare în educaţie. Formele de violenţă ale "oamenilor inteligenţi" sunt încadrabile şi în dictonul divide et impera, folosind orice mijloace întru a-i face/determina pe ceilalţi să-şi scoată ochii, tu, fals-ingenuu, privindu-i ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, atent doar să culegi toate foloasele încăierărilor respective. Violenţa proştilor, ca şi violenţa deştepţilor are repercusiuni la fel de dramatice, prima fiind mai vizibilă - comparativ cu a doua. Cum am mai spus, unele animale, prin educaţie, devin mai puţin violente, adică momentele în care devin violente sunt altfel, nu mai sunt continue, ceva învaţă învăţând. Ar trebui ca şi la oameni educaţia să determine comportamente mai puţin violente. În fapt, se diminuează "violenţa vizibilă, direct sonoră", însă, adesea, formele de violenţă sunt mult mai insinuoase, determinându-i pe alţii ..să-şi iasă din pepeni, să ..devină violenţi, cu atât mai mult cu cât aceste victime ale "inteligenţilor" nu-şi pot da seama imediat că reacţia lor e una scontată, pe psihologie directă ori inversă, iar când îşi dau seama, deseori e puţintel prea târziu: vor plăti ce au făcut, violenţi fiind, ori au devenit deja ridicoli, jenanţi - prin forma de violenţă exprimată "la prima mână". E o situaţie tot mai delicată să te manifeşti, spectator fiind, la scene de violenţă, în special domestică. Pentru că vei deveni victimă, în locul victimei din "exerciţiul la care erai spectator", adesea nerezolvând nimic. Pentru că, la violenţa domestică, adesea există şi un masochism al relaţiilor, reuşind tu, ca spectator, să devii victima ulterioară a .. ambilor combatanţi (ce se .. duşmăneau cu invective ori/şi cu pumni şi palme etc). Există şi violenţa aşa-zisului om faţă de păsări, de animale - proprietarul unui cal îl bate până îl omoară. Personal, chiar l-aş brusca pe bruta care face aşa ceva, indiferent de consecinţe. În ce mă priveşte, violenţa faţă de copii şi faţă de animale/păsări - mă doare cel mai mult. Cei mari îşi rezolvă, într-un fel sau altul, problemele. Am mai întâlnit (pe la teveuri) situaţii în care un el a omorât-o pe o ea, vecinii ştiind că acolo sunt scandaluri, că adesea ea ieşea din casă plină de vânătăi etc. Mi se pare complet lipsit de umanitate, fără nicio scuză ca, timp de nu ştiu câte ori, să fii vecin cu astfel de oameni, să sesizezi că scandalurile devin tot mai dese şi mai violente şi tu să faci pe mortu-n păpuşoi! Poţi chema poliţia. Eşti obligat s-o faci. Pentru că este posibil ca acea ea să nu fie în stare să iasă de una singură din iadul respectiv, iar bruta de bărbatu-său să fie necesar să fie pus la punct cu ajutor din afară. E mai bine să dai o declaraţie ulterioară la poliţie, ca martor, decât să participi la înmormântare! Cred că avem nevoie de mai mult suflet, ca să putem trăi onest. lipsurile de tot felul nu sunt o scuză pentru nimeni. Sunt un factor de accentuare a violenţei, dar nu scuză lipsa de reacţie omenească la nişte situaţii. Personal, încerc să mă retrag din mediile violente, să nu am prea multe în comun cu inşii pe care-i observ a fi violenţi - fizic, verbal etc. Pentru că acest gen de oameni electrizează totul în jurul lor şi determină violenţă în lanţ.. Şi eu am unele accese de violenţă, verbală, când nu mă .. extrag la timp din lanţ, dar şi când cad pradă mistificărilor inteligenţilor din categoria divide et impera ... E clar, cam înjur (în gând ori/şi doar bombănind), după care, auzindu-mă, mi se face jenă de mine, şi mă calmez. În timpul ăsta, reconsider situaţia şi mă descopăr, de multe ori, chiar pe mine vinovată, alteori - doar tâmpită. Altcum, sunt atâtea vrăbiuţe, porumbei etc, ce-ţi fură câte-un surâs, încât, privindu-i, începi să faci abstracţie de ţepii falsului aproape ..

Cerc...

 Fără copilărie, lumea aceasta ar fi teribil de-amară, ca, de altfel, şi fără de-mbătrânire, amărăciunea ei n-ar fi aşa de otrăvitoare ...

.achiesez,,,

  Meryl Streep: "Nu mai am răbdare pentru anumite lucruri, nu pentru că aş fi devenit arogantă, ci pur şi simplu pentru că am ajuns la un punct în viaţa mea în care nu mai vreau să-mi pierd timpul cu ceea ce-mi displace sau mă răneşte . Nu am răbdare nici pentru cinism, critici excesive şi cererile de orice natură. Mi-am pierdut dorinţa de a-i multumi pe cei care nu mă plac, de a-i iubi pe cei care nu mă iubesc şi să le zâmbesc celor care nu doresc să-mi zâmbească. Nu mai petrec nici un singur minut cu cei care mint sau doresc să manipuleze. Am decis să nu mai coexist cu pretenţia, ipocrizia, lipsa de onestitate şi laudele ieftine. Nu tolerez erudiţia selectivă nici aroganţa academică. Nu mă împac nici cu bârfele populare. Nu-mi plac conflictul şi comparaţiile. Cred într-o lume a contrariilor şi de aceea evit oamenii cu personalităţi rigide şi inflexibile. În prietenie nu-mi place lipsa de loialitate şi trădarea. Nu mă inteleg cu cei care nu ştiu cum să facă un compliment sau să ofere un cuvânt de încurajare. Exagerările mă plictisesc şi am dificultăţi în a-i accepta pe cei cărora nu le plac animalele. Şi mai presus de orice nu am răbdare nici pentru cineva care nu merită răbdarea mea." Meryl Streep

Glisaj

Merg, merg, alunec pe roțile timpului care-mi sufoca aorta
 Merg, glisez anotimpurile
 trecând dinspre vară direct în  iarna lui decembre. Adulmec secunda ucisă sub șinele
 tramvaiului roșu.
Nici astăzi, în mai, vântului 
Nu-i stă împotrivă
 Sclipirea clipei. Șinele
 Așteaptă, nepăsătoare,
 Roți pe măsură.

 Tic-tac, tic-tac...

Vis

O zi atât de frumoasă, încât îţi vine s-o îmbrăţişezi şi să-ţi pui capul pe inima ei ..

Petală

eram o intamplare, peste care clipa a trecut tacuta, in urma trei sferturi de roua prelungind surasul din ochiul sugubat al unui porumbel. salbatec.

Jugulara

Traia....
De frica sa nu se trezeasca in realitatea rece si grava si grea - in care coltii semenilor asteptau la rand sa-i sfasie jugulara, in fiecare clipa-si spunea cuvantele magice, prin care magia continua:
 iubeste si fa ce vrei! Lumina fiecarei zile las-o sa-ti intre-n gand si in inima, intru sarbatoarea din care se naste! Lasa clipa sa-si spuna povestea prin tine!

Rostire

Prizand, prin ticaitul  subțire
Al inimii uitate-n petale, invietuirea,
Esti într-o vulnerabilitate
Sub incidența căreia
Semeni nu-ti mai pot fi
Fiarele cotidiene, care consuma,
Isteric, totul

Imbatranirea

De la o varsta,
Începi să simți timpul
Cum iti răsfoiește măruntaiele,
Se lăfăie în tine, balonabil.
Umblandu-ti, nestingherit, prin
Obiceiuri, stări, afecte,
Dezafectandu-ti viteza de reacție
La starea de dimineata, de prânz și de seara.
Cand s-a obișnuit să doarmă,
Sforaind  în tine,
Pasul ti-e greu.
Tu insuti/insati privind în oglindă
Pe altcineva,
Care nu esti tu, acea persoana pe care o simti care merge, și respira
Ori privește în jur, în trecerea prin lume.
Devenit spațiul timpul tau
Secundele motaie  pe lângă tine...

Mutatii agnostice..

Există porumbei care nu mai recunosc
Bobul de grâu, domesticiți de resturile menajere
Ale unei civilizații de plastic.
Câini ce-și ajută prietenii, că-s câini, pui ori pisici.
Animale a căror privire e tot mai umană
Printre oameni care consideră
Că pasul e fraierul roții, cuvântul o simplă
Locomoție pentru frustrări tot mai acute,
Ochii doar plante carnivore, care devoră ce văd,
Palma – armă continuă, capul – simplu pretext pentru coafuri și gablonțuri.
Sufletul – rana despre care posesorul n-are habar.
Lumea cerne ce are. 

... in urma-i, clipele-si rastalmacesc redundant o candoare pe care o ascund, cu grija, in roua din care-si sorb setea porumbeii albi, simbolul Sfantului Duh ..

Dedimineatza

Ca un rucsac orfeu-euridicean, ÎNNAPOIA capătă o greutate pe care sisificul din noi nu-şi mai găseşte resurse să mai urce, încă o dată, bulgărele, spre-a putea vedea, faţă către faţă, zâmbetul zeului.

De bun augur

 “Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Izvorul vieţii şi al nemuririi, Făcătorul a toată făptura văzută şi nevăzută, Care ai pus vremile şi anii întru a Ta stăpânire şi îndreptezi toate cu iconomia Ta cea cerească şi întru tot bună, mulţumim Ţie pentru îndurările minunate pe care le-ai făcut asupra noastră, în toată vremea trecută a vieţii noastre şi Te rugăm, întru tot îndurate Doamne: binecuvintează cununa anului ce a sosit cu bunătatea Ta“.

 Rând de rouă,  gând solar, timpul ne-împărtit  în  două să ne fie plin de har!

Îmbătrânirea

Vine o vreme când,
După o îndelungată pandâ,
Lupul chiar te-nfulecă
Transformandu-se-n tine.
Dar altfel.
Pierzându-ți chipul.
Și asemănarea, deseori.

Sorbind rouă

Cum dispar ele, chipurile, unele într-altele, ascunzându-se ba sub o
privire, ba sub o cută sonoră ori sub un gând multiplu de trei!

Repetabila relativitate...

Amocuri personale. Care devin filtre de netăgăduit în relaţiile cu ceilalţi. Frustrări ce devin sârmă ghimpată. Interese prin care lentila de contact a privirii către celălalt e teribilă închisoare, nemaipătrunzând nicio imagine ce nu se încadrează ...
Astfel încât, pe acest veşnic celălalt, care nu mai e în stare să fie şi semen, nu e cazul să-l mai laşi să-ţi fie piatră de poticnire, pentru că oricum nu-l interesează persoana ta, ci modul cum se poate cabra şi cum te poate acapara interesul lui în combinaţie cu acel ceva din tine pe care-l poate folosi cum doreşte ...

Relativului cotidian

Puţini sunt oamenii care pot face abstracţie de ei înşişi în aşa măsură încât să poată să-şi facă o opinie cât mai corectă şi mai coerentă despre un altul, să-l poată descrie ca pe un om întreg.
 De obicei, îi "colorăm şi decupăm" pe ceilalţi în funcţie de propriile necesităţi, cât ne trebuie, atât îi decelăm, în funcţie de cât ne folosesc, astfel îi şi "cunoaştem"

Logopedie...

Amocuri personale. Care devin filtre de netăgăduit în relaţiile cu ceilalţi. Frustrări ce devin sârmă ghimpată. Interese prin care lentila de contact a privirii către celălalt e teribilă închisoare, nemaipătrunzând nicio imagine ce nu se încadrează ...
Astfel încât, pe acest veşnic celălalt, care nu mai e în stare să fie şi semen, nu e cazul să-l mai laşi să-ţi fie piatră de poticnire, pentru că oricum nu-l interesează persoana ta, ci modul cum se poate cabra şi cum te poate acapara interesul lui în combinaţie cu acel ceva din tine pe care-l poate folosi cum doreşte ...

crezi ca stii...https://www.youtube.com/watch?v=vpBvFzFkPcQ

enjoy

https://www.youtube.com/watch?v=3pTKQimSTKg

LA BALANSOAR...

Tim Jim se balansa

Cu-a sa rotunda fata de stea,

Caci suradea

Cand mai cadea.

La balansoar, Jim Tim statea

O mare parte din Ziua sa

Caci nu-i pasa decat de toana sa

De a se ba-lan-sa

La balansoarul din Curtea sa

Cand Tim, cand Jim

Pe rand

Ca la un chilipirim...

Tim Jim urca

Sau cobora

Prin viata sa

In balansoarul din curtea sa

Fara sa-i pese de cineva

Cu o exceptie. Cine era?

(De o ghiciti, veti constata

De ce Tim Jim

Tot suradea

Chiar cand cadea..)/

07.02.2018

432 Hz - Deep Healing Music for The Body

Falsa interogatiune

Timpul, oamenii neprielnice pe care-i cunoaștem ori neputințele noastre cele de toate clipele, unite dușmănos împotriva noastră, sunt dușmanii viselor noastre aripi?
Rana e intrarea noastra-n lume, rana și ieșirea, între două straturi de rani - ne zbatem între inconștiență și sange-n gâtlej..

Primavera

PASI PE NISIP, SPRE NOURI DRAMUINDU-MI CLIPA: STRĂINE? TOTUŞI, NU.

PASI PE NISIP, SPRE NOURI DRAMUINDU-MI CLIPA: STRĂINE? TOTUŞI, NU.: Da, ea mergea încet, Tărăgănându-şi fiecare pas, Cu ochi pierduţi privind în jur. I-am urmărit uşorul tremurat Al mâinilor, purtându-i Pâin...

9/11/2001 nu e rezultat al credintei, ci al crimei organizate

Nu cred in ..religiile care anuleaza umanitatea, compasiunea, CREDINTA, NADEJDEA si DRAGOSTEA din om, din lume, care "militeaza" pentru razboaie intre oameni, care anuleaza Credinta-Increderea. Care, in fapt, IL diminueaza pe Dumnezeu, reducandu-l la micimile din insul mic, frustrat, gol. Credinta inseamna Increderea de a Inflori Lumea lui Dumnezeu. Care e si aici, si acolo. Peste tot.

firimituri

Am pus îndatoririle pe primul loc.
Fericirea și alte drepturi le-am lăsat
pentru mâine.
Atât de departe, încât. Nici nu-l mai aștept.

Zicere

Spatiul este sansa timpului la relaxare, intru a deveni poveste ..

rond/s/tuiri...

In lacrima ce-mi curge, rana, pe obraji

Rasare, suspendata inca, lumea

Pe care, odata, am visat-o, ca si cand ar fi fost

Lumea mea. Dar nu era.

Caci lumea lor e gratie ce-mi frange

Timpul, respiratia. Si ieri. Si azi.

Desi parea ca s-ar fi mai schimbat cate ceva ...

Dar nu-i asa. Doar o parelnicie. Tot ei sunt

Cei care imi dirijeza starea de a fi.

Si mie. Si altora. Ca mine. Necunoscuti.

Sub tampla vremii ne recunoastem, insa.

Spre ciuda lor. Chiar daca doar de dupa moarte

Tampla aceasta ne va ocroti ...

 (nu ei sunt taina asta, insa)

fragrantza

Inainte sa condamni un om pentru o atitudine ori alta, trebuie mai intai sa cunosti acel om, sa ai referinte umane despre el . Pentru ca exista abordari ale unei cauze dintr-o prea mare sensibilitate, solicitudine, empatibilizare, delicatete - speculate, ulterior, de oportunistii perfect goi si lipsiti de orice alte calitati -, astfel cum si ticalositii, care au mereu nevoie de victime, pot parea eroii unei cauze bune doar pentru ca au tintit cu piatra in "victima la moda"...

fiecare om e un spectacol, totul e sa stii, sa fii pregatit sa-l citesti. Sa fii in stare sa-l descifrezi cinstit si s-o faci cu dragoste, ca sa intelegi povestea

fanta

tăcere ascunsă-n

surâsul incandescent al

nourului,

ca pre sub patima luminii

să-și revendice

metaforele-imagini

din metafora-umbră

spre metafora-gând nuntit cu sine însuși, întru devenirea pasului-aripă.

pricinile surasului

...nu-mi plac oamenii-linii, ci doar oamenii ondulati, prin care multicolor trec undele si, in racoarea diminetilor, raman vii, intre lacrimi si surasul florii soarelui, fante luminoase pe o planeta rotunda, pastrand gandul bun al lui Dumnezeu uitat in pana pe care doar ei, "ondulatii", o mai pot vedea in aripa-n zbor a porumbelului alb...

Admirabila tăcere-Alexandru Mironescu

Admirabila tăcere-Alexandru Mironescu

timpul e viu

Nicăieri. Niciodată. Niciunde. Nicicând. Pretexte de-a transforma timpul într-o lighioană opacă. Lipsită de transparenţă şi de posibilităţi. De permeabilitate. De accesibilitate şi şansă. Şi astea toate într-o lume ce ESTE prin timp. Care se VEDE prin timp. Care se AUDE în timp. În care SE TRĂIEŞTE de la o secundă la alta, un timp la altul.

Negarea timpului e doar un afect al depresiei. De asemenea, orbirea dintr-un interior lăsat pe întuneric, fără ochi chiar, în care se instalează depresia, cu fluctuaţiile zogomotelor, sunetelor, fulguraţiilor şi dezordinilor care rup fiind până la aneantizare. O intrare în sine până peste sine, dintru care nu se mai recunoaşte nimeni în sine...

Primul strigăt, la naştere - e deja un sunet în timp. E deja intrarea în standardele timpului, cu măsura de care fiecare e în stare.

Măsurile timpului sunt diverse. Capacitatea imersiunii în el, dând diferenţele. „Gagliarda”, dansul, pe care eşti în stare să-l exersezi, în cerc, în semicerc, în spirală – cred că face marile diferenţe de percepere a lui. Pentru că, oricât de intelectuali ne-am da, perceperea efectivă a timpului se face prin sânge, carne şi os, prin nervii care dor, întinzându-se sub presiunea lui.

Timpul e viu. Simte când e luat în seamă şi reacţionează în consecinţă: dă credit celui care-i dă credit. Respectă pe cel care-l respectă. Şi nu doar ca expresii verbale. De la o fază a încrederii/neîncrederii încolo, timpul se manifestă viu într-un sens ori altul: ca o lumină ori ca o gaură neagră.

Ca o lumină – viaţa celui întru care se manifestă devenind tonică, vizuală, vizibilă, „lucrurile merg”. Timpul e un partener de dialog pe care trebuie să-l iei în seamă, să-l auzi, asculţi, să ţii seamă de ce-ţi .. spune.

Ca o gaură neagră – în fine, depresia.

Astfel încât, VIUL ÎN TIMP înseamnă oportunităţi de care nu ştie, pe care le simte prin valorificarea clipelor. Crescând în sine, ca viu, din această valorificare, odată cu insul şi timpul său. Ori scăzând, în cazul în care viul se comprimă, cu sine – şi timpul său...

Brainstorming ,,,

între segmentele impresiei/

încercând să dăm sens hortensiei/

papadat de bengescu-n rădăcinile/

prin care din frică ieşim/

tropăind/

ori cu graţia secundei-har /

ne construim stratageme de supravieţuire/

închişi ermetic în fragmentul de sine/

pe care-l pricepem/

şi cu care dansăm angoasant/

prin destinele cunoscuţilor ori necunoscătorilor noştri.//

cand spargem gheaţa/

copca prin care privim cerul/

ne rostogoleşte din neputinţe/

doar contravaloarea clipelor dintre o respiraţie şi alta/

plătite cu peşinul înţelegerii/

în monede-lumină.//

fiecare gest şi privire de-atunci înainte/

e-n alt tipar emisă/

magneţi devenind pentru/

alge ori rechini ...