Falsa interogatiune

Timpul, oamenii neprielnice pe care-i cunoaștem ori neputințele noastre cele de toate clipele, unite dușmănos împotriva noastră, sunt dușmanii viselor noastre aripi?
Rana e intrarea noastra-n lume, rana și ieșirea, între două straturi de rani - ne zbatem între inconștiență și sange-n gâtlej..

Primavera

PASI PE NISIP, SPRE NOURI DRAMUINDU-MI CLIPA: STRĂINE? TOTUŞI, NU.

PASI PE NISIP, SPRE NOURI DRAMUINDU-MI CLIPA: STRĂINE? TOTUŞI, NU.: Da, ea mergea încet, Tărăgănându-şi fiecare pas, Cu ochi pierduţi privind în jur. I-am urmărit uşorul tremurat Al mâinilor, purtându-i Pâin...

9/11/2001 nu e rezultat al credintei, ci al crimei organizate

Nu cred in ..religiile care anuleaza umanitatea, compasiunea, CREDINTA, NADEJDEA si DRAGOSTEA din om, din lume, care "militeaza" pentru razboaie intre oameni, care anuleaza Credinta-Increderea. Care, in fapt, IL diminueaza pe Dumnezeu, reducandu-l la micimile din insul mic, frustrat, gol. Credinta inseamna Increderea de a Inflori Lumea lui Dumnezeu. Care e si aici, si acolo. Peste tot.

firimituri

Am pus îndatoririle pe primul loc.
Fericirea și alte drepturi le-am lăsat
pentru mâine.
Atât de departe, încât. Nici nu-l mai aștept.

Zicere

Spatiul este sansa timpului la relaxare, intru a deveni poveste ..

rond/s/tuiri...

In lacrima ce-mi curge, rana, pe obraji

Rasare, suspendata inca, lumea

Pe care, odata, am visat-o, ca si cand ar fi fost

Lumea mea. Dar nu era.

Caci lumea lor e gratie ce-mi frange

Timpul, respiratia. Si ieri. Si azi.

Desi parea ca s-ar fi mai schimbat cate ceva ...

Dar nu-i asa. Doar o parelnicie. Tot ei sunt

Cei care imi dirijeza starea de a fi.

Si mie. Si altora. Ca mine. Necunoscuti.

Sub tampla vremii ne recunoastem, insa.

Spre ciuda lor. Chiar daca doar de dupa moarte

Tampla aceasta ne va ocroti ...

 (nu ei sunt taina asta, insa)

fragrantza

Inainte sa condamni un om pentru o atitudine ori alta, trebuie mai intai sa cunosti acel om, sa ai referinte umane despre el . Pentru ca exista abordari ale unei cauze dintr-o prea mare sensibilitate, solicitudine, empatibilizare, delicatete - speculate, ulterior, de oportunistii perfect goi si lipsiti de orice alte calitati -, astfel cum si ticalositii, care au mereu nevoie de victime, pot parea eroii unei cauze bune doar pentru ca au tintit cu piatra in "victima la moda"...

fiecare om e un spectacol, totul e sa stii, sa fii pregatit sa-l citesti. Sa fii in stare sa-l descifrezi cinstit si s-o faci cu dragoste, ca sa intelegi povestea

fanta

tăcere ascunsă-n

surâsul incandescent al

nourului,

ca pre sub patima luminii

să-și revendice

metaforele-imagini

din metafora-umbră

spre metafora-gând nuntit cu sine însuși, întru devenirea pasului-aripă.

pricinile surasului

...nu-mi plac oamenii-linii, ci doar oamenii ondulati, prin care multicolor trec undele si, in racoarea diminetilor, raman vii, intre lacrimi si surasul florii soarelui, fante luminoase pe o planeta rotunda, pastrand gandul bun al lui Dumnezeu uitat in pana pe care doar ei, "ondulatii", o mai pot vedea in aripa-n zbor a porumbelului alb...

Admirabila tăcere-Alexandru Mironescu

Admirabila tăcere-Alexandru Mironescu

timpul e viu

Nicăieri. Niciodată. Niciunde. Nicicând. Pretexte de-a transforma timpul într-o lighioană opacă. Lipsită de transparenţă şi de posibilităţi. De permeabilitate. De accesibilitate şi şansă. Şi astea toate într-o lume ce ESTE prin timp. Care se VEDE prin timp. Care se AUDE în timp. În care SE TRĂIEŞTE de la o secundă la alta, un timp la altul.

Negarea timpului e doar un afect al depresiei. De asemenea, orbirea dintr-un interior lăsat pe întuneric, fără ochi chiar, în care se instalează depresia, cu fluctuaţiile zogomotelor, sunetelor, fulguraţiilor şi dezordinilor care rup fiind până la aneantizare. O intrare în sine până peste sine, dintru care nu se mai recunoaşte nimeni în sine...

Primul strigăt, la naştere - e deja un sunet în timp. E deja intrarea în standardele timpului, cu măsura de care fiecare e în stare.

Măsurile timpului sunt diverse. Capacitatea imersiunii în el, dând diferenţele. „Gagliarda”, dansul, pe care eşti în stare să-l exersezi, în cerc, în semicerc, în spirală – cred că face marile diferenţe de percepere a lui. Pentru că, oricât de intelectuali ne-am da, perceperea efectivă a timpului se face prin sânge, carne şi os, prin nervii care dor, întinzându-se sub presiunea lui.

Timpul e viu. Simte când e luat în seamă şi reacţionează în consecinţă: dă credit celui care-i dă credit. Respectă pe cel care-l respectă. Şi nu doar ca expresii verbale. De la o fază a încrederii/neîncrederii încolo, timpul se manifestă viu într-un sens ori altul: ca o lumină ori ca o gaură neagră.

Ca o lumină – viaţa celui întru care se manifestă devenind tonică, vizuală, vizibilă, „lucrurile merg”. Timpul e un partener de dialog pe care trebuie să-l iei în seamă, să-l auzi, asculţi, să ţii seamă de ce-ţi .. spune.

Ca o gaură neagră – în fine, depresia.

Astfel încât, VIUL ÎN TIMP înseamnă oportunităţi de care nu ştie, pe care le simte prin valorificarea clipelor. Crescând în sine, ca viu, din această valorificare, odată cu insul şi timpul său. Ori scăzând, în cazul în care viul se comprimă, cu sine – şi timpul său...

Brainstorming ,,,

între segmentele impresiei/

încercând să dăm sens hortensiei/

papadat de bengescu-n rădăcinile/

prin care din frică ieşim/

tropăind/

ori cu graţia secundei-har /

ne construim stratageme de supravieţuire/

închişi ermetic în fragmentul de sine/

pe care-l pricepem/

şi cu care dansăm angoasant/

prin destinele cunoscuţilor ori necunoscătorilor noştri.//

cand spargem gheaţa/

copca prin care privim cerul/

ne rostogoleşte din neputinţe/

doar contravaloarea clipelor dintre o respiraţie şi alta/

plătite cu peşinul înţelegerii/

în monede-lumină.//

fiecare gest şi privire de-atunci înainte/

e-n alt tipar emisă/

magneţi devenind pentru/

alge ori rechini ...

GLOD

  

Paşi-mi se pierd prin rumoare.

Timpu-mi se scutură.

Prin amintiri strecurându-mă,

M-am pierdut de izvoare.

Cuvintele-mi scad privirea.

Ochiu-mi nu se mai regenerează-n nimic.

Peste streaşinile sunetului târziu

Urechea-mi trădează uimirea.

Nu mi-e nici cald. Dar nici rece.

Clipele toate-mi robotesc în zadar.

Aiuritor se-ascunde şi-ultimul vis

În rana ultimei arce.

Din când în când răspund la un nume.

Genericu-mi nume înscris pe-o hârtie.

Aş avea dreptul, probabil, la un surâs...

Un rânjet se-ntoarce din lume...

Pe-o cărare întoarsă din drum

Mă preumblu-ntr-un petec de seară.

Din treptele scorburii-mi se preumblă

Umbra-mi, preschimbată în scrum.

Nu mi-e nici rece. Nici cald.

Din amintiri mă strecor spre amiază.

Un nume-mi răstoarnă umbra urechii

Sub care clipele-mi scad.

sfert

Tremura-n noi Cuvantul/ 

 curentandu-ne de sine continuu./ 

 Oricat de mult am vedea-n oglinzi/

 carnea doar, ori  masca,/

 voltii care ne tin trupul in freamat constant/

 (cu umbre si fosnet/

 in cei mai subtili centri nervosi)/

 ne rastignesc de noi insine/

 pe noi insine: /

 o cruce asumata-,nteleasa/

 ori doar patru sensuri/

 care ne rup in sferturi-bucati,/

 smulgandu-ne constant viata din fiinta,/

 timpul din clipa,/ 

 pasul din mers, rostul din sinele-i./

 Cat fi-vom Cuvant/

 rana vom fi./ 

 A intelesului.

Adagio

Acum 36 de ani, cam pe la ora asta, am fost chemată de la şcoală, fiind anunţată că tata a murit. Avea 30 de ani. Cu o seară înainte, înainte să meargă la schimbul 3, citisem împreună din CUTEZĂTORII. Eu am adormit, el a plecat la serviciu. Pe la unu şi ceva noaptea, a fost o explozie la Petrochimie. Era noaptea dintre luni şi marţi. Duminică veniseră cei doi indivizi, în vizită, pentru că madam codoi cumpărase, împreună cu pacepa (care face pe eroul acum, dar fura tehnologie din vest, iar cea pentru Rafinăria din Piteşti s-a descoperit că fusese cumpărată la şperţ, cu multe vicii, fapt pentru care a şi explodat, fiind un incident atât sâmbăta, înaintea venirii celor doi în Piteşti, cât şi luni spre marţi, noaptea, când au murit 9 oameni instantaneu, printre care şi tata, iar alţii au murit la spital, o altă parte rămânând cu sechele pe viaţă) nişte utilaje... Din laşitate, deşi fusese un incident chiar sâmbătă, directorii au pornit instalaţia respectivă, să vadă madam codoi că totul funcţionează la maxim, DEŞI EXISTAU DATE CLARE CĂ VOR FI PROBLEME, COROBORAT CU FAPTUL CĂ madama respectivă ORICUM HABAR N-AVEA DE CE SE ÎNTÂMPLĂ PE-ACOLO, iar un director curajos ar fi salvat câteva zeci de destine şi de vieţi, dacă ar fi avut curajul să nu pornească instalaţia care ŞTIA!!!!!!!!!!!! Că e defectă.

Avea doar 30 de ani. Era chiar anul în care intrase la facultate. La seral. Facultatea a făcut-o, însă, printre îngerii lui Dumnezeu.

lest/resturi

Nu fuserăm în stare să construim socialismul, îl lăsarăm aşa, fără rost prin istorii, doar cu dârele de sânge şi oase rupte, uitate-n ruina construcţiei, fără rost şi rostuire, doar din cauze de narcisism manolesc, cu prea multe ane la-ndemână.

Două generaţii rupte de sine se uită chiorâş în urmă, la zidul în descompunere, prin care-şi caută spasmotic tinereţile, umbrindu-şi serenitatea vârstelor de-a treia ori de-a patra, în deplina confuzie a neputinţelor vechi şi noi, drămuindu-le destinul şi celor de vârsta de-a doua ...

Şi, socialismul ăsta neconstruit, nedevenit comunism, în splendoarea tematică a P+1-nului său, cu mansarda prin care să-şi strepezească dinţii capitaliştii de pre la care securiştii regimului se-mfruptau generos, cum deja văzurăm, se lasă greu pe şalele noastre, ca un balon ce se umple cu granitul frustrărilor de toate felurile, îndobitocitoare ...

O catedrală ce nu păstrează decât ruinurile aripilor şi urma-n zidul nefrământat a libelulei în care s-a metamorfozat adevăratul Manole, după ce-a stat la Piteşti, Gherla şi-n alte locuri asemenea, pare a fi ţara aceasta, peste care azi balaurii zidurilor joacă pocker cu destinele frustraţilor de toate nuanţele, trişând fără să se mai teamă nici măcar unii de alţii, cum o făceau în timp ce dirijau haotic acea ... construcţie nefinalizată.

Reflecţii aproximative şi despre mine, nu numai despre tatăl .. nostru

http://www.youtube.com/watch?v=dGd09JOScm8

 Funcţiile sociale ale unui scriitor dau greutate afirmaţiilor pe care acesta le face despre unul sau altul dintre aspectele politice şi sociale pe care le dezbate în operele sale, vorbind, oarecum, dinlăuntru şi cunoscând întâmplările la cald. Astfel,  dacă un autor dramatic oarecare ar fi făcut afirmaţiile contextuale din POVESTE DESPRE TATĂL MEU, ideea de ficţional ar fi fost, totuşi, dominantă. Însă, când acelaşi lucru îl face domnul senator Radu F. Alexandru, lucrurile cad altcum, greutatea afirmaţiilor fiind neîntâmplătoare…

         Încă o dată, şi cu acest text dramatic, trebuie să ne aducem aminte, să realizăm că demonii pe care i-a infiltrat în populaţia trăitoare pe aceste meleaguri  comunismul sunt mult mai mulţi, mai acuţi şi greu de numit şi decelat  în tot timpul... Lipsa de coagulare a ideii de societate în postcomunism li se datorează implicit şi explicit. Cu atât mai mult cu cât „vechii” sunt şi cei noi, având tot interesul să lucreze conform maximei latine "divide et impera". O societate unită de principii şi idealuri comune este una puternică, în care aceşti indivizi nu şi-ar mai fi găsit nici rostul, nici ..posturile. În contrapondere, pentru a-şi pastra "cutumele", întreaga "lor .." (a foştilor şi ... actualilor) activitate postdecembristă s-a canalizat asupra menţinerii în dezordine mentală şi psihologică a oamenilor, un popor devenind astfel doar populaţie ...

            Deşi uşor inegal cu sine, cu tuşe în care verbul se activează vivant, în care se intercalează pase facile, cu tente de film poliţist american de duzină, pe alocuri, piesa domnului Radu F. Alexandru ne readuce aminte – dacă mai este nevoie de memento, cât timp suntem căzuţi în această realitate, în ce stare de lucruri trăim, în ce societate bolnavă respirăm, ce caracatiţă ne sufocă timpul, pasul, visele. O societate căreia nu i s-a permis, nici de istoria obiectivă şi nici de interesele viermilor „ridicaţi” de comunism, să aibă tihna necesară pentru a-şi face curat şi ordine în ea însăşi.

            Evident, plasarea acţiunii principale a piesei în anii de domnie ai duetului Iliescu-Năstase poate fi şi uşor maliţoasă, însă, pentru cine a trăit, cu memoria la sine, acea perioadă, ca şi perioada anterioară, a anilor 90, săgeata nu este una de circumstanţă, atmosfera de atunci semănând cu cea a anilor ΄50, mijloacele folosite fiind mai persuasive şi mai ... delicate (?...), în perioadă întâmplându-se destule asasinate politice (şi direct, fizice, dar şi secundar, morale, sociale), unele mai vizibile decât altele, chiar dacă multe au fost acoperite de criminali cu destul succes.

            Astfel încât, întrebarea  Irinei (fiica personajului principal), din finalul piesei, referitoare la ce s-ar mai putea face într-o astfel de societate, dacă se mai poate face ceva.., nu este una redundantă. Poate că nici retorică...

          Ce ne rămâne de făcut „aici”: să fim ... inocenţi, ca Prinţul Mâşkin, diabolici – ca Verhovenski, pierduţi în interludiu – ca Dmitri (alcoolul fiind refugiul unei mari părţi din intelighenţia românească, mai ales cea comunistă şi postcomunistă), cozi de topor, ca Smerdeakov, într-o societate bolnavă de lepră, care-i ucide „strategic” pe absolut minoritarii Alexei Karamazov, o societate mutandă, care nu-şi recunoaşte nici rădăcinile şi nu ştie nici ce ar vrea să devină, fiind la cheremul vânturilor-valurilor...

          Treburile murdare, societăţile moderne, mai mult ca oricând, le rezolvă cu indivizii din interiorul lor, nu cu mercenari, care, chiar de  atunci, ori ulterior, fac parte din staff...

     Nimeni nu e perfect nevinovat, toţi avem slăbiciunile, carenţele noastre de comportament ori chiar de caracter, însă modul cum societăţile comuniste ori postcomuniste, ucise în starea lor de graţie de anii comunismului, fals pedepsesc, manipulează individul după interesul grupului de rinoceri aflaţi la putere, ieri şi azi, produce în ADN-ul social reflexe condiţionate de bestiar, instalând iadul ca ..”etalon (i)moral”.

                Fără a face excese, într-o regie imaginativă, totuşi (cu reflexe multimedia, deja obişnuinţă în piesele montate în ultimul deceniu şi ceva, inclusiv pe scenele noastre), care pune accent pe actor, nedorind să-l sufoce cu efecte tehnice abracadabrante, cum se mai poartă, domnul Gelu Colceag face un spectacol coerent, interesant, fără a fi o capodoperă, totuşi; în continuarea ideii sale regizorale venind atât muzica - uşor obsesivă, o încercare de descriere a amprentei întâmplării asupra psihicului personajelor (cele care au astfel de deschideri), cât şi scenografia - voalat descriptivă şi funcţională, semnată de Constantin Ciubotariu.

            Punctul de sprijin pe care mizează regizorul, grupa de actori, al cărei vârf de lance este, cum era şi normal dl. Gelu Niţu, interpretul tatălui (Andrei), are urcuşuri şi coborâşuri, piesa nefiind încă suficient rodată, ca întregul colectiv să empatizeze activ. Cu siguranţă, peste 10-15 reprezentaţii anumite crispări vor dispărea.

            În coerenţa textului şi a montării regizorale, domnul Gelu Niţu face un rol bun, cu sclipiri şi o empatie vizibile, înţelegându-şi personajul suficient de bine încât să-l construiască frumos, fără excese, astfel după cum este întreg spectacolul. Obsedat de fosta soţie, Lucia (dispărută „strategic” la finele anilor 80, pentru a face un joc dublu în interesul securităţii), pe care are impresia că a văzut-o în trafic acum, dupa 15 ani, intră fără să vrea într-un joc pe care-l va pierde, plătindu-l cu viaţa. Joc în care-şi disimulează stări contradictorii, datorate, la limită, remuşcării, iubirii, curiozităţii, sperând în zadar că vremurile se vor fi schimbat, la 13 ani după „revoluţie”. 

            Destul de stângace intrată în scenă, Ioana Anton, interpreta Irinei – fiica de 12, respectiv 14 ani, a cuplului Andrei (Gelu Niţu) – Anca (Crina Mureşan), s-a „încălzit” în faţa noastră, a spectatorilor, astfel încât a reuşit să convingă în cele din urmă, să marcheze extrem de bine emoţia teribilă şi datul esenţial al rolului, un copil ce-şi iubeşte egal părinţii, obsedat de necesitatea iubirii pe care aceştia trebuie să şi-o poarte unul altuia, în sufletul ei triumviratul fiind echidistant în frumuseţea sentimentelor lui, bază inclusiv logică a fiinţei unei familii. Ca şi pentru mama sa, dar într-o dimensiune uşor diferită, normal diferită, moartea tatălui este nodul Gordian care-i marchează fiinţa, existenţa, amprentându-i definitiv drumul. Copilul plin de candoarea celor 12 ani, într-o zi mai „lungă decât veacul”, se schimbă într-o piatră durerândă, plină de asperităţile întrebărilor care-i rod sufletul, timpul.

            Crina Mureşan (Anca – soţia lui Andrei), din punctul meu de vedere este un paradox: pe de o parte, nu pare deloc o actriţă care joacă un rol, fiind, totuşi, o actriţă care construieşte  un rol, iar pe de altă parte - e o violoncenlistă, profesoară de muzică, soţie prinsă într-o relaţie casnică ce se va termina prost, din vini conexe, totuşi...

 Soţie tandră, care a reuşit să construiască un echilibru stabil în binomul familie – profesie, stâlpul care de la începutul căsniciei a ştiut că trebuie să fie, bine şi coerent plantat în structura vieţuirii (pentru a fi referenţial stabil pentru Andrei, rănitul pe care-l întâlnise într-o după-amiază în parcul unde ea cânta la violocel, alături de o prietenă),  deşi presimte drama pe care o va trăi în acest al 13-lea al căsniciei ei, detectează mai mult subconştient pericolul (pe care nu-l poate recupera informaţional, din cauza unor realităţi pe care nu le poate digera logic - nu consimte raţional că trăieşte într-o societate clădită pe structuri mafiote), fără a-l putea diminua, anula. Deşi, în tot acest context, are tactul şi inteligenţa necesare pentru a încerca să-l aducă pe Andrei cu picioarele pe pământ, faptul că venise mai târziu cu 3 ani în viaţa lui, o perioadă despre care ştia doar ..poveşti (descoperind cu stupoare acest adevăr!) are o importanţă mult mai mare decât şi-a imaginat iniţial.  Astfel încât, finalul neaşteptat o va lăsa pe ea în starea în care-l recuperase pe Andrei, în urmă cu 13 ani, neexistând remuşcările trădării, în ce o priveşte ..

              Mai mult decât meritoriu mi s-a părut Dan Bădărău (interpretul căpitanului-general Bujor), care a potenţat calitativ montarea regizorală, interpretând cu fineţe monstruosul personagiu, parşivenia şi inteligenţa bolnavă a categoriei pe care o însumează fiind extrem de fin decelate de actor.

            Mircea Constantinescu (interpetul prietenului lui Andrei, ImY), cel care-şi lasă la vedere propriile slăbiciuni, în dorinţa de a păstra  ligamentul noii familii a prietenului său, fără a boicota imaginea primei soţii (Lucia) a prietenului său, de care el însuşi era îndrăgostit (ca şi de Anca, de altfel), există extraprofesional doar prin poveştile pe care reuşeşte să le producă Andrei, fiind genul care se pierde ca persoană, transformându-se în PICĂTURA şi în catifeaua de care au nevoie cei din jur. Deşi profesional pare a-l domina pe Andrei, echilibrul fragil al vieţii sale personale se regăseşte/construieşte în tihna ...căminelor acestuia, platonic.

            Mircea N. Creţu (George – un alt prieten de „revoluţie” al lui Andrei)  s-a achitat onorabil de .. „clipa de răgaz explicativ-denominativ” pe care o constituie rolul său în economia piesei, fiind, la rândul său, un caracter-tipar al politrucului postdecembrist, care stă pe un scaun de ministru doar ca să aibă de unde ieşi la pensie, perfect deprofesionalizat, incapabil să-şi câştige existenţa altcum, la fel ca şi foştii activişti de partid comunişti.

            Pentru povestea expresă a piesei, Sala Studio a Teatrului Odeon este deschisă, oferind prilejul celor interesaţi să vadă un spectacol care nu-i va lăsa indiferenţi, care-i va disponibiliza pentru posibile răspunsuri la întrebări puse redundant în societatea ultimilor 24 de ani, le va împrospăta puţintel memoria, lăsându-i cu un cât în plus în ei înşişi, la ieşirea din sală, cu semnul de întrebare-uşă..

           Concluziv, POVESTE DESPRE TATĂL MEU e pretextul pentru a sta pe gânduri, pentru a ne gândi pre noi înşine - ce suntem şi ce vrem să mai fim - într-un context în care şinele pe care noi, roboţeii, suntem „canalizaţi” par a ne duce nu spre multrâvnita luminiţă (opacizată de chiar cei care-o propuseseră),  ci spre iadul lipsei de chip.

Tomaso Albinoni Concertos for Oboe and for Violin, Pierre Pierlot, Claud...

aproximari despre o persoana mai mult decat aproximativa

https://www.facebook.com/photo.php?v=807079649307741&l=7491353667379946278