Selfie...

Eu stiu ca exista un Centru Care nu sunt eu Unde se cristalizeaza amintirile Si de unde esenta eului meu primeste informatie, inspiratie, expirației;

energia surasului. Timpului. Cat sunt aici Acolo e casa ingerului meu.

Redundantze

In urma pasilor nostri grabiti spre niciunde, pierdem chiar sansa urmelor. A impresiilor vii despre noi insine, despre verde si viu, despre aer, apa, lumina, despre secunda prietena, despre viata noastra. Murind-o continuu printr-o neglijenta criminala fata de noi insine; aflati in prizonieratul morbid al falsilor nostri semeni, panzele de paianjeni care ne sufoca timpul, destinul, sansa de a ne percepe pe noi insine ca oameni vii, traitori intr-un Univers viu, pe o Planeta vie. Alergam tot mai repede spre propria noastra moarte. Si pe ea ratand-o...

Respiratie

Cine-i aproapele Cine-i departele Intre ranjet si suras Pasii se pierd in abis. Intre-o departare care nu doare Si-o apropiere care te piere unde-i aproapele, care-i departele. Fu suras, un aproape ce ranjet deveni. Iar dinspre departe un umar-odihna veni. Totu-i o unda ce te cufunda in tine, pan' ce pieri. Te castigi sau disperi. Totu-i o unda. Unduire intre viata si nemurire. Razant cuib de lumina ce fulgera pe ceruri. si-ntre fulguratii respiri-fiire cautand aproapele-n departe ascuns suras de inger sau abis. Te mai tii de tine-n mers straine, ori ai ramas topit in praful ce-n fatza din urma iti vine? obrazu-ti carpit iti mai incape-n privire ori si el, ca-ntr-o unduire, se va fi umbrit?

Aripe

eram o intamplare, peste care clipa a trecut tacuta, in urma trei sferturi de roua prelungind surasul din ochiul sugubat al unui porumbel. salbatec.

Und/uimire

Mema

Trebuie să învăţăm să fim responsabili pentru cuvintele noastre. Să ştim că nu toate ideile noastre sunt deplin valabile, că şi alţii au ideile şi valorile lor, pe care să le respectăm, în limita rezonabilului. Trăim în interiorul unor societăţi care nu mai au rădăcini, pentru care valorile au devenit obiecte de plastic, reciclabile, uuşor manipulabile de orice interes, de orice individ lipsit de scrupule. Cu cât valorile noastre sunt mai temeinice, cu atât cuvintele noastre au în ele carnea adevărului şi frumuseţea inefabilă a timpului înfloritor pentru noi şi pentru cei din jurul nostru. Există în lumea asta demenţi care omoară pe oricine nu este de acord cu ei. Însă, pe de altă parte, există şi indivizi care ucid prin cuvintele pe care le folosesc. Prin drepturile prin care şi le arogă, în calitate de dumnezei ad-hoc. Mi se pare că niciunii din ei nu au dreptate... Cuvântul clădeşte, dacă valoarea lui există în valoarea celui care-l exprimă. Palavrele ucid, direct şi indirect. Să preferăm CUVÂNTUL CARE ZIDEŞTE, cu riscurile lui, în societăţi pentru care reciclarea continuă, de valori şi persoane, e ..bază economică! Să vorbim CUVINTE, în cunoştinţă de cauză şi în deplinătatea intelectului de care ne prevalăm în faţa celorlalte specii!

Eremiti

pana in zori/ se strecoara sufletele/ celorlalti/ pana in zori/ ca sa-si ostoiasca setea de stele si de praful de diamant/ uitat pe talpile celor ce vor parcurge/ drumul/ in timpul zilei/ pentru ca-n inserare. din talpile lor/ stelele sa-si regaseasca oglinda/lumina ..

Reflex

Rose

Timpul se scurge printre cozile ondulate ale câtorva căței maidanezi, care-și caută rostul pe câmpurile arse de soarele lui Cuptor, jdrelindu-și lăbuțele de ciulinii aduși de vânturi de pe câmpiile unui Bărăgan uitat de lume. Pe prispă, secundele ticăie altcum față de fotoliul de la etajul 10 ori de cum o face de pe scaunul rotitor zgâriat în norii multinaționalelor ce-și hrănesc offshore-urile din pancreasul angajaților ce-și plătesc ratele lunare la bancă. Ceasul din frunza scorțoasă, de-un verde însetat, așteptând alinarea unei ploi ce nu mai vine, nu e același cu rubicondul din care se preschimbă floarea-n frunctul măslinului mustos. Nu-ți vine decât să iei câinii de cozile lor ondulate, să-i plimbi prin stomacurile burtoșilor din offshore, după care ploaia, venindu-și în fire, să se strecoare ticăndu-și stropii pe buzele uscate-ale veveriței ce nu mai țopăie dintr-un chip într-un daily uitate-n porte bonheur-ul lui Walt Disney, poate doar astfel secunda-și va reintra în sine și, odată cu ea, timpul va pendula în zigzag între Proust și Thomas Mann, digerându-și amintirile.

Brainstorming

între segmentele impresiei/ încercând să dăm sens hortensiei/ papadat de bengescu-n rădăcinile/ prin care din frică ieşim/ tropăind/ ori cu graţia secundei-har / ne construim stratageme de supravieţuire/ închişi ermetic în fragmentul de sine/ pe care-l pricepem/ şi cu care dansăm angoasant/ prin destinele cunoscuţilor ori necunoscătorilor noştri.// cand spargem gheaţa/ copca prin care privim cerul/ ne rostogoleşte din neputinţe/ doar contravaloarea clipelor dintre o respiraţie şi alta/ plătite cu peşinul înţelegerii/ în monede-lumină.// fiecare gest şi privire de-atunci înainte/ e-n alt tipar emisă/ magneţi devenind pentru/ alge ori rechini ...

Zum/zet

Prin noi trec îngeri/ care-și torc secundele/ în căușul palmelor/ câte-unui gând/ ticăit/ prin care creștem/ cu măsura aripilor uitate/ în timpul vizitei, / pe care ne pricepem să le/ recunoaștem./ Prin noi./ Ei trec./ Mereu. Atâtea aripi ne pot/ îmblânzi suferința/ rănilor drumului din pași!/ daca le-am recunoaște!

Rest

Zboară, mi-a zis îngerul. Zboară, dacă vrei să-ți simți mâinile aripi, în răcoarea răsăritului. M-am apropiat de marginea norului pe care ședeam, am întins mâinile și mi-am dat drumul. În spatele meu a răsărit un câmp de stalactite. Și era frig. Nu fusese îngerul...

cinemascop ..

În urmă impresii fugare, cu oameni alergand frenetic după himere, unii dinspre alții mai departe, tot mai departe fiindu-și ..

Nord

Dâra pe care o lași în urma ta, contează. Mirosul ei, culoarea și starea de grație pe care o capătă cei ce se intersectează cu ea, e ce contează. Restul, nu e mai mult decât un șir de atomi, care sunt nevoiți să facă aritmetică, în umbra lui Pavlov ...

Ritmuri

faptul ca lucrurile care contau - nu iti mai par deloc importante si faptul ca incepi sa nu mai poti face incet-incet tot mai multe din activitatile pe care altadata le faceai fara sa-ti dai seama ca le faci, in contextul unei noi organizari a prioritatilor si al fiintelor care chiar conteaza - par a fi simptomele trecerii timpului printr-un om...

NoveDecembre

Am zburat pre deasupra lucrurilor. Cand mi s-a frant o aripa Am cazut in ele Si le-am cunoscut Prin carne si sange. Ulterior, pana in plus. Cu fiecare noua scoborare in ele Zborul si cunoasterea Tot mai una devenind.

Res/pir.Gand

Te afunzi in clipa de-acum. Dramuind secunda. Unda prin care timpul se lafaie in propriul spatiu. Regasindu-se, deplin. Iar sinele tau preia din seva Sinelui deplin din care vine Si devine. Cu cat esti in stare sa adaugi Prin drumul in care-l porti. Rastalmacind unda Prindem sau pierdem Secunda.

Compozitorul e treaz. Notele-i macină-n rărunchi neliniştile. Tună şi fulgeră de plăcerea scrâşnirii-ntre oase-a cheii. Sol.

In trecere

prezenta. absenta. intre ele un suras, o atingere, un nerv, hrana, cumparaturi, vacante, taceri, raspunsuri, intrebati, taceti, nervi, atingeri, pasi, priviri ura, dragoste,dimineti, aglomeratie, intrebari, stresul intalnirii, plictiseala, dupa amiaza, pranz, cina, apa,soare, ciment, padure, floare, pisica, televizor, caine, adidasi calculator, telefon, sunet, voce, muzica, teatru, parere, amabilitate, ostilitate, prezenta. tacere. amintire. tristete. arome. absenta. si dupa un timp, asteptarea dispare.iar fulgul se lasa presarat in soapta peste toate cele cinci simturile. cei norocosi se mai regadesc in al saselea. cand si cand. pe simtitealea ori pur di simplu, direct in pas...

Spiraland

 M-am intersectat cu sute de oameni. Au trecut prin viata mea. Am trecut prin viata lor. Uzualele relatii comerciale ake celor care isi sunt contempirani.

Exists insa cativa, nici rude de sange si nici titi contempirani, a caror trecere, prin cuvant, sunrt, imagibe, idee, ori prezenta cuprinzandu-le pe toate dinainte, care fac parte din mine, sunt caramizi de suflet-sange-gand transferate in ADN ul pasilor mei prin lune, al chiar prezentei mele in lume.

Timpul?..

Spatiul?...

Impreuna suntem atempirali, plutind in Universul moleculei din Suflu.

Rug

La inceput totul poate fi un cosmar cu parinti-fiare, ori un camp de floarea-soarelui pe care nu te mai saturi sa il privesti, contempli, sa te identifici pana la petale cu el. Cu timpul, daca ai noroc, incepi sa visezi, sa admiri, sa simti ca poti face din vis un templu, templul timpului tau inflorit. Pe masura ce cunosti, recunosti, ori iti julesti clipa cea repede, trecand de la extaz la agonii, descoperi ca insii din care faci parte, ca specie, au fost si sunt capabili de fapte abominabile, de crime abjecte, ca, sub chipul si asemanarea lui Dumnezeu, deseori se ascunde fiara. Sufletul iti tremura sub asta povara. Ramai in specie, intri in rand. Ori stai pe margine. Glisand fantomatic. Si timpul iti trece. Templul rezista sau redevine nisip. Iar campul de floarea-soarelui se retrage in vreun ciuline din campul pustiu al trecerii si petrecerii visului din petala in tepii unui baragan pierdut in galaxie.

Distanțe

 In urma pasilor nostri grabiti spre niciunde, pierdem chiar sansa urmelor. A impresiilor vii despre noi insine, despre verde si viu, despre aer, apa, lumina, despre secunda prietena, despre viata noastra. Murind-o continuu printr-o neglijenta criminala fata de noi insine; aflati in prizonieratul morbid al falsilor nostri semeni, panzele de paianjeni care ne sufoca timpul, destinul, sansa de a ne percepe pe noi insine ca oameni vii, traitori intr-un Univers viu, pe o Planeta vie. Alergam tot mai repede spre propria noastra moarte. Si pe ea ratand-o...

Pasul, ca sens

 

... Există porumbei care nu mai recunosc Bobul de grâu, domesticiți de resturile menajere Ale unei civilizații de plastic. Câini ce-și ajută prietenii, că-s câini, pui ori pisici. Animale a căror privire e tot mai umană Printre oameni care consideră Că pasul e fraierul roții, cuvântul o simplă Locomoție pentru frustrări tot mai acute, Ochii doar plante carnivore, care devoră ce văd, Palma – armă continuă, capul – simplu pretext pentru coafuri și gablonțuri. Sufletul - rana despre care posesorul n-are habar. Lumea cerne ce are.

Salve

Nisip. Scurgandu-se-n clepsidra. Tic-tac. 

A cata oara simtind

Ca povestea în care esti

Nu e a ta. Ca esti doar un observator,

Perna in care se înfig acele 

După ce au fost folosite..

Tic-tac. Frunza uitata-n copac9

Peste care ninge si bate vântul

Iar ea, in virtutea inerției, 

Ramane acolo,  tot mai galbenă,

Uscată, lipită de creanga...

Povestea mea rămâne încă nescrisă,

Netraita. Uitată in roua din

Care mi s-a zămislit primul 

Sunet spre lunea asta.

...

Cred ca am ratat aterizarea. 

Probabil.

Iar povestea mea nu se putea

Pune în scenă aici. 

Tic-tac. Cum ar fi fost

În povestea mea?

Cum as fi fi fost 

Eu însămi în povestea mea?

Rost

  Ca minte un politician, ori alt "gen de profil", e o chestie. Neplacuta, dar ne-am obisnuit cu lucrurile astea. Dar cand Artistul minte, cred ca-si viciaza astfel radacina propriilor talanti. Pentru ca arta e unul din drumurile si caile spre si dinspre Adevar

Anton

 Sufletul cerșetorului înfometat 

Căruia i s-a dăruit o felie de pâine 

Din care, hranind porumbeii și  vrabiutelor 

Se satură mai abitir decât după o masa

Festivă la restaurantul unui hotel de cinci stele, 

Se prelinge pe marginea dimineții,

Într-un surâs larg, sub care ticăloșia 

Se sufoca in propria-i  flegma,

Eliberand omul din fiara.

Rombul oglinzii

Inscriptie pe epiderma mâinii stângi, timp scurmat până la abisul perceptibil al adolescentei,Dar si rană lăsată în surâs de maturii printre care nu te afli, nefiind din categoria lor.Placizi, egoiști, circumscrisă doar. Propriei materii, prizonierii Semnăturii sub pseudonimul... Deasupra hieroglifelor, chihlimbarul.Dedesubt, memoria sangvinizata "clipei cea repede ce ni s-a dat", Resorbita de sufletul diagonala Al surâsului uitat pe umărul drept, Sub forma de înger...

In urmă, nisip

 Timpul ticăie. Tot mai mici, ne ascundem fiecare în spatele cate vreunei impresii.calatorie la marginea stelei. Risipiți de prin lăuntru pe dinafară. Și invers. Rupți de sinea cea caldă a noastră. Tremurand. In urma propriilor pași. Clip. A. Cea repede. Ce ni se ia

Dinspre afara

 Nu mai caut prietenia oamenilor, prefer împrietenirea cu păsările, cu animalele, cu celelalte vieţuitoare, astfel starea mea fiindu-mi mult mai corect şi coerent decelată în acest tip de ..împrietenire, falsul oamenilor fiind astfel evitat. Dacă îţi poţi apropia o altă vieţuitoare, în afara omului, este posibil ca în adâncul tău să fi reuşit să omori mai mult din fiară şi să adopţi mai mult din starea Raiului ...

Hi

Tangent, paralel

 Oamenii violenţi sunt oameni cu probleme de sănătate mentală ori cu grave tare în educaţie. Formele de violenţă ale "oamenilor inteligenţi" sunt încadrabile şi în dictonul divide et impera, folosind orice mijloace întru a-i face/determina pe ceilalţi să-şi scoată ochii, tu, fals-ingenuu, privindu-i ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, atent doar să culegi toate foloasele încăierărilor respective. Violenţa proştilor, ca şi violenţa deştepţilor are repercusiuni la fel de dramatice, prima fiind mai vizibilă - comparativ cu a doua. Cum am mai spus, unele animale, prin educaţie, devin mai puţin violente, adică momentele în care devin violente sunt altfel, nu mai sunt continue, ceva învaţă învăţând. Ar trebui ca şi la oameni educaţia să determine comportamente mai puţin violente. În fapt, se diminuează "violenţa vizibilă, direct sonoră", însă, adesea, formele de violenţă sunt mult mai insinuoase, determinându-i pe alţii ..să-şi iasă din pepeni, să ..devină violenţi, cu atât mai mult cu cât aceste victime ale "inteligenţilor" nu-şi pot da seama imediat că reacţia lor e una scontată, pe psihologie directă ori inversă, iar când îşi dau seama, deseori e puţintel prea târziu: vor plăti ce au făcut, violenţi fiind, ori au devenit deja ridicoli, jenanţi - prin forma de violenţă exprimată "la prima mână". E o situaţie tot mai delicată să te manifeşti, spectator fiind, la scene de violenţă, în special domestică. Pentru că vei deveni victimă, în locul victimei din "exerciţiul la care erai spectator", adesea nerezolvând nimic. Pentru că, la violenţa domestică, adesea există şi un masochism al relaţiilor, reuşind tu, ca spectator, să devii victima ulterioară a .. ambilor combatanţi (ce se .. duşmăneau cu invective ori/şi cu pumni şi palme etc). Există şi violenţa aşa-zisului om faţă de păsări, de animale - proprietarul unui cal îl bate până îl omoară. Personal, chiar l-aş brusca pe bruta care face aşa ceva, indiferent de consecinţe. În ce mă priveşte, violenţa faţă de copii şi faţă de animale/păsări - mă doare cel mai mult. Cei mari îşi rezolvă, într-un fel sau altul, problemele. Am mai întâlnit (pe la teveuri) situaţii în care un el a omorât-o pe o ea, vecinii ştiind că acolo sunt scandaluri, că adesea ea ieşea din casă plină de vânătăi etc. Mi se pare complet lipsit de umanitate, fără nicio scuză ca, timp de nu ştiu câte ori, să fii vecin cu astfel de oameni, să sesizezi că scandalurile devin tot mai dese şi mai violente şi tu să faci pe mortu-n păpuşoi! Poţi chema poliţia. Eşti obligat s-o faci. Pentru că este posibil ca acea ea să nu fie în stare să iasă de una singură din iadul respectiv, iar bruta de bărbatu-său să fie necesar să fie pus la punct cu ajutor din afară. E mai bine să dai o declaraţie ulterioară la poliţie, ca martor, decât să participi la înmormântare! Cred că avem nevoie de mai mult suflet, ca să putem trăi onest. lipsurile de tot felul nu sunt o scuză pentru nimeni. Sunt un factor de accentuare a violenţei, dar nu scuză lipsa de reacţie omenească la nişte situaţii. Personal, încerc să mă retrag din mediile violente, să nu am prea multe în comun cu inşii pe care-i observ a fi violenţi - fizic, verbal etc. Pentru că acest gen de oameni electrizează totul în jurul lor şi determină violenţă în lanţ.. Şi eu am unele accese de violenţă, verbală, când nu mă .. extrag la timp din lanţ, dar şi când cad pradă mistificărilor inteligenţilor din categoria divide et impera ... E clar, cam înjur (în gând ori/şi doar bombănind), după care, auzindu-mă, mi se face jenă de mine, şi mă calmez. În timpul ăsta, reconsider situaţia şi mă descopăr, de multe ori, chiar pe mine vinovată, alteori - doar tâmpită. Altcum, sunt atâtea vrăbiuţe, porumbei etc, ce-ţi fură câte-un surâs, încât, privindu-i, începi să faci abstracţie de ţepii falsului aproape ..

Cerc...

 Fără copilărie, lumea aceasta ar fi teribil de-amară, ca, de altfel, şi fără de-mbătrânire, amărăciunea ei n-ar fi aşa de otrăvitoare ...

.achiesez,,,

  Meryl Streep: "Nu mai am răbdare pentru anumite lucruri, nu pentru că aş fi devenit arogantă, ci pur şi simplu pentru că am ajuns la un punct în viaţa mea în care nu mai vreau să-mi pierd timpul cu ceea ce-mi displace sau mă răneşte . Nu am răbdare nici pentru cinism, critici excesive şi cererile de orice natură. Mi-am pierdut dorinţa de a-i multumi pe cei care nu mă plac, de a-i iubi pe cei care nu mă iubesc şi să le zâmbesc celor care nu doresc să-mi zâmbească. Nu mai petrec nici un singur minut cu cei care mint sau doresc să manipuleze. Am decis să nu mai coexist cu pretenţia, ipocrizia, lipsa de onestitate şi laudele ieftine. Nu tolerez erudiţia selectivă nici aroganţa academică. Nu mă împac nici cu bârfele populare. Nu-mi plac conflictul şi comparaţiile. Cred într-o lume a contrariilor şi de aceea evit oamenii cu personalităţi rigide şi inflexibile. În prietenie nu-mi place lipsa de loialitate şi trădarea. Nu mă inteleg cu cei care nu ştiu cum să facă un compliment sau să ofere un cuvânt de încurajare. Exagerările mă plictisesc şi am dificultăţi în a-i accepta pe cei cărora nu le plac animalele. Şi mai presus de orice nu am răbdare nici pentru cineva care nu merită răbdarea mea." Meryl Streep

Glisaj

Merg, merg, alunec pe roțile timpului care-mi sufoca aorta
 Merg, glisez anotimpurile
 trecând dinspre vară direct în  iarna lui decembre. Adulmec secunda ucisă sub șinele
 tramvaiului roșu.
Nici astăzi, în mai, vântului 
Nu-i stă împotrivă
 Sclipirea clipei. Șinele
 Așteaptă, nepăsătoare,
 Roți pe măsură.

 Tic-tac, tic-tac...

Vis

O zi atât de frumoasă, încât îţi vine s-o îmbrăţişezi şi să-ţi pui capul pe inima ei ..

Petală

eram o intamplare, peste care clipa a trecut tacuta, in urma trei sferturi de roua prelungind surasul din ochiul sugubat al unui porumbel. salbatec.

Jugulara

Traia....
De frica sa nu se trezeasca in realitatea rece si grava si grea - in care coltii semenilor asteptau la rand sa-i sfasie jugulara, in fiecare clipa-si spunea cuvantele magice, prin care magia continua:
 iubeste si fa ce vrei! Lumina fiecarei zile las-o sa-ti intre-n gand si in inima, intru sarbatoarea din care se naste! Lasa clipa sa-si spuna povestea prin tine!

Rostire

Prizand, prin ticaitul  subțire
Al inimii uitate-n petale, invietuirea,
Esti într-o vulnerabilitate
Sub incidența căreia
Semeni nu-ti mai pot fi
Fiarele cotidiene, care consuma,
Isteric, totul

Imbatranirea

De la o varsta,
Începi să simți timpul
Cum iti răsfoiește măruntaiele,
Se lăfăie în tine, balonabil.
Umblandu-ti, nestingherit, prin
Obiceiuri, stări, afecte,
Dezafectandu-ti viteza de reacție
La starea de dimineata, de prânz și de seara.
Cand s-a obișnuit să doarmă,
Sforaind  în tine,
Pasul ti-e greu.
Tu insuti/insati privind în oglindă
Pe altcineva,
Care nu esti tu, acea persoana pe care o simti care merge, și respira
Ori privește în jur, în trecerea prin lume.
Devenit spațiul timpul tau
Secundele motaie  pe lângă tine...

Mutatii agnostice..

Există porumbei care nu mai recunosc
Bobul de grâu, domesticiți de resturile menajere
Ale unei civilizații de plastic.
Câini ce-și ajută prietenii, că-s câini, pui ori pisici.
Animale a căror privire e tot mai umană
Printre oameni care consideră
Că pasul e fraierul roții, cuvântul o simplă
Locomoție pentru frustrări tot mai acute,
Ochii doar plante carnivore, care devoră ce văd,
Palma – armă continuă, capul – simplu pretext pentru coafuri și gablonțuri.
Sufletul – rana despre care posesorul n-are habar.
Lumea cerne ce are. 

... in urma-i, clipele-si rastalmacesc redundant o candoare pe care o ascund, cu grija, in roua din care-si sorb setea porumbeii albi, simbolul Sfantului Duh ..

Dedimineatza

Ca un rucsac orfeu-euridicean, ÎNNAPOIA capătă o greutate pe care sisificul din noi nu-şi mai găseşte resurse să mai urce, încă o dată, bulgărele, spre-a putea vedea, faţă către faţă, zâmbetul zeului.

De bun augur

 “Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Izvorul vieţii şi al nemuririi, Făcătorul a toată făptura văzută şi nevăzută, Care ai pus vremile şi anii întru a Ta stăpânire şi îndreptezi toate cu iconomia Ta cea cerească şi întru tot bună, mulţumim Ţie pentru îndurările minunate pe care le-ai făcut asupra noastră, în toată vremea trecută a vieţii noastre şi Te rugăm, întru tot îndurate Doamne: binecuvintează cununa anului ce a sosit cu bunătatea Ta“.

 Rând de rouă,  gând solar, timpul ne-împărtit  în  două să ne fie plin de har!

Îmbătrânirea

Vine o vreme când,
După o îndelungată pandâ,
Lupul chiar te-nfulecă
Transformandu-se-n tine.
Dar altfel.
Pierzându-ți chipul.
Și asemănarea, deseori.

Sorbind rouă

Cum dispar ele, chipurile, unele într-altele, ascunzându-se ba sub o
privire, ba sub o cută sonoră ori sub un gând multiplu de trei!

Repetabila relativitate...

Amocuri personale. Care devin filtre de netăgăduit în relaţiile cu ceilalţi. Frustrări ce devin sârmă ghimpată. Interese prin care lentila de contact a privirii către celălalt e teribilă închisoare, nemaipătrunzând nicio imagine ce nu se încadrează ...
Astfel încât, pe acest veşnic celălalt, care nu mai e în stare să fie şi semen, nu e cazul să-l mai laşi să-ţi fie piatră de poticnire, pentru că oricum nu-l interesează persoana ta, ci modul cum se poate cabra şi cum te poate acapara interesul lui în combinaţie cu acel ceva din tine pe care-l poate folosi cum doreşte ...

Relativului cotidian

Puţini sunt oamenii care pot face abstracţie de ei înşişi în aşa măsură încât să poată să-şi facă o opinie cât mai corectă şi mai coerentă despre un altul, să-l poată descrie ca pe un om întreg.
 De obicei, îi "colorăm şi decupăm" pe ceilalţi în funcţie de propriile necesităţi, cât ne trebuie, atât îi decelăm, în funcţie de cât ne folosesc, astfel îi şi "cunoaştem"

Logopedie...

Amocuri personale. Care devin filtre de netăgăduit în relaţiile cu ceilalţi. Frustrări ce devin sârmă ghimpată. Interese prin care lentila de contact a privirii către celălalt e teribilă închisoare, nemaipătrunzând nicio imagine ce nu se încadrează ...
Astfel încât, pe acest veşnic celălalt, care nu mai e în stare să fie şi semen, nu e cazul să-l mai laşi să-ţi fie piatră de poticnire, pentru că oricum nu-l interesează persoana ta, ci modul cum se poate cabra şi cum te poate acapara interesul lui în combinaţie cu acel ceva din tine pe care-l poate folosi cum doreşte ...

crezi ca stii...https://www.youtube.com/watch?v=vpBvFzFkPcQ

enjoy

https://www.youtube.com/watch?v=3pTKQimSTKg

LA BALANSOAR...

Tim Jim se balansa

Cu-a sa rotunda fata de stea,

Caci suradea

Cand mai cadea.

La balansoar, Jim Tim statea

O mare parte din Ziua sa

Caci nu-i pasa decat de toana sa

De a se ba-lan-sa

La balansoarul din Curtea sa

Cand Tim, cand Jim

Pe rand

Ca la un chilipirim...

Tim Jim urca

Sau cobora

Prin viata sa

In balansoarul din curtea sa

Fara sa-i pese de cineva

Cu o exceptie. Cine era?

(De o ghiciti, veti constata

De ce Tim Jim

Tot suradea

Chiar cand cadea..)/

07.02.2018

432 Hz - Deep Healing Music for The Body

Falsa interogatiune

Timpul, oamenii neprielnice pe care-i cunoaștem ori neputințele noastre cele de toate clipele, unite dușmănos împotriva noastră, sunt dușmanii viselor noastre aripi?
Rana e intrarea noastra-n lume, rana și ieșirea, între două straturi de rani - ne zbatem între inconștiență și sange-n gâtlej..

Primavera

PASI PE NISIP, SPRE NOURI DRAMUINDU-MI CLIPA: STRĂINE? TOTUŞI, NU.

PASI PE NISIP, SPRE NOURI DRAMUINDU-MI CLIPA: STRĂINE? TOTUŞI, NU.: Da, ea mergea încet, Tărăgănându-şi fiecare pas, Cu ochi pierduţi privind în jur. I-am urmărit uşorul tremurat Al mâinilor, purtându-i Pâin...

9/11/2001 nu e rezultat al credintei, ci al crimei organizate

Nu cred in ..religiile care anuleaza umanitatea, compasiunea, CREDINTA, NADEJDEA si DRAGOSTEA din om, din lume, care "militeaza" pentru razboaie intre oameni, care anuleaza Credinta-Increderea. Care, in fapt, IL diminueaza pe Dumnezeu, reducandu-l la micimile din insul mic, frustrat, gol. Credinta inseamna Increderea de a Inflori Lumea lui Dumnezeu. Care e si aici, si acolo. Peste tot.

firimituri

Am pus îndatoririle pe primul loc.
Fericirea și alte drepturi le-am lăsat
pentru mâine.
Atât de departe, încât. Nici nu-l mai aștept.

Zicere

Spatiul este sansa timpului la relaxare, intru a deveni poveste ..

rond/s/tuiri...

In lacrima ce-mi curge, rana, pe obraji

Rasare, suspendata inca, lumea

Pe care, odata, am visat-o, ca si cand ar fi fost

Lumea mea. Dar nu era.

Caci lumea lor e gratie ce-mi frange

Timpul, respiratia. Si ieri. Si azi.

Desi parea ca s-ar fi mai schimbat cate ceva ...

Dar nu-i asa. Doar o parelnicie. Tot ei sunt

Cei care imi dirijeza starea de a fi.

Si mie. Si altora. Ca mine. Necunoscuti.

Sub tampla vremii ne recunoastem, insa.

Spre ciuda lor. Chiar daca doar de dupa moarte

Tampla aceasta ne va ocroti ...

 (nu ei sunt taina asta, insa)

fragrantza

Inainte sa condamni un om pentru o atitudine ori alta, trebuie mai intai sa cunosti acel om, sa ai referinte umane despre el . Pentru ca exista abordari ale unei cauze dintr-o prea mare sensibilitate, solicitudine, empatibilizare, delicatete - speculate, ulterior, de oportunistii perfect goi si lipsiti de orice alte calitati -, astfel cum si ticalositii, care au mereu nevoie de victime, pot parea eroii unei cauze bune doar pentru ca au tintit cu piatra in "victima la moda"...

fiecare om e un spectacol, totul e sa stii, sa fii pregatit sa-l citesti. Sa fii in stare sa-l descifrezi cinstit si s-o faci cu dragoste, ca sa intelegi povestea

fanta

tăcere ascunsă-n

surâsul incandescent al

nourului,

ca pre sub patima luminii

să-și revendice

metaforele-imagini

din metafora-umbră

spre metafora-gând nuntit cu sine însuși, întru devenirea pasului-aripă.

pricinile surasului

...nu-mi plac oamenii-linii, ci doar oamenii ondulati, prin care multicolor trec undele si, in racoarea diminetilor, raman vii, intre lacrimi si surasul florii soarelui, fante luminoase pe o planeta rotunda, pastrand gandul bun al lui Dumnezeu uitat in pana pe care doar ei, "ondulatii", o mai pot vedea in aripa-n zbor a porumbelului alb...

Admirabila tăcere-Alexandru Mironescu

Admirabila tăcere-Alexandru Mironescu

timpul e viu

Nicăieri. Niciodată. Niciunde. Nicicând. Pretexte de-a transforma timpul într-o lighioană opacă. Lipsită de transparenţă şi de posibilităţi. De permeabilitate. De accesibilitate şi şansă. Şi astea toate într-o lume ce ESTE prin timp. Care se VEDE prin timp. Care se AUDE în timp. În care SE TRĂIEŞTE de la o secundă la alta, un timp la altul.

Negarea timpului e doar un afect al depresiei. De asemenea, orbirea dintr-un interior lăsat pe întuneric, fără ochi chiar, în care se instalează depresia, cu fluctuaţiile zogomotelor, sunetelor, fulguraţiilor şi dezordinilor care rup fiind până la aneantizare. O intrare în sine până peste sine, dintru care nu se mai recunoaşte nimeni în sine...

Primul strigăt, la naştere - e deja un sunet în timp. E deja intrarea în standardele timpului, cu măsura de care fiecare e în stare.

Măsurile timpului sunt diverse. Capacitatea imersiunii în el, dând diferenţele. „Gagliarda”, dansul, pe care eşti în stare să-l exersezi, în cerc, în semicerc, în spirală – cred că face marile diferenţe de percepere a lui. Pentru că, oricât de intelectuali ne-am da, perceperea efectivă a timpului se face prin sânge, carne şi os, prin nervii care dor, întinzându-se sub presiunea lui.

Timpul e viu. Simte când e luat în seamă şi reacţionează în consecinţă: dă credit celui care-i dă credit. Respectă pe cel care-l respectă. Şi nu doar ca expresii verbale. De la o fază a încrederii/neîncrederii încolo, timpul se manifestă viu într-un sens ori altul: ca o lumină ori ca o gaură neagră.

Ca o lumină – viaţa celui întru care se manifestă devenind tonică, vizuală, vizibilă, „lucrurile merg”. Timpul e un partener de dialog pe care trebuie să-l iei în seamă, să-l auzi, asculţi, să ţii seamă de ce-ţi .. spune.

Ca o gaură neagră – în fine, depresia.

Astfel încât, VIUL ÎN TIMP înseamnă oportunităţi de care nu ştie, pe care le simte prin valorificarea clipelor. Crescând în sine, ca viu, din această valorificare, odată cu insul şi timpul său. Ori scăzând, în cazul în care viul se comprimă, cu sine – şi timpul său...

Brainstorming ,,,

între segmentele impresiei/

încercând să dăm sens hortensiei/

papadat de bengescu-n rădăcinile/

prin care din frică ieşim/

tropăind/

ori cu graţia secundei-har /

ne construim stratageme de supravieţuire/

închişi ermetic în fragmentul de sine/

pe care-l pricepem/

şi cu care dansăm angoasant/

prin destinele cunoscuţilor ori necunoscătorilor noştri.//

cand spargem gheaţa/

copca prin care privim cerul/

ne rostogoleşte din neputinţe/

doar contravaloarea clipelor dintre o respiraţie şi alta/

plătite cu peşinul înţelegerii/

în monede-lumină.//

fiecare gest şi privire de-atunci înainte/

e-n alt tipar emisă/

magneţi devenind pentru/

alge ori rechini ...

GLOD

  

Paşi-mi se pierd prin rumoare.

Timpu-mi se scutură.

Prin amintiri strecurându-mă,

M-am pierdut de izvoare.

Cuvintele-mi scad privirea.

Ochiu-mi nu se mai regenerează-n nimic.

Peste streaşinile sunetului târziu

Urechea-mi trădează uimirea.

Nu mi-e nici cald. Dar nici rece.

Clipele toate-mi robotesc în zadar.

Aiuritor se-ascunde şi-ultimul vis

În rana ultimei arce.

Din când în când răspund la un nume.

Genericu-mi nume înscris pe-o hârtie.

Aş avea dreptul, probabil, la un surâs...

Un rânjet se-ntoarce din lume...

Pe-o cărare întoarsă din drum

Mă preumblu-ntr-un petec de seară.

Din treptele scorburii-mi se preumblă

Umbra-mi, preschimbată în scrum.

Nu mi-e nici rece. Nici cald.

Din amintiri mă strecor spre amiază.

Un nume-mi răstoarnă umbra urechii

Sub care clipele-mi scad.

sfert

Tremura-n noi Cuvantul/ 

 curentandu-ne de sine continuu./ 

 Oricat de mult am vedea-n oglinzi/

 carnea doar, ori  masca,/

 voltii care ne tin trupul in freamat constant/

 (cu umbre si fosnet/

 in cei mai subtili centri nervosi)/

 ne rastignesc de noi insine/

 pe noi insine: /

 o cruce asumata-,nteleasa/

 ori doar patru sensuri/

 care ne rup in sferturi-bucati,/

 smulgandu-ne constant viata din fiinta,/

 timpul din clipa,/ 

 pasul din mers, rostul din sinele-i./

 Cat fi-vom Cuvant/

 rana vom fi./ 

 A intelesului.

Adagio

Acum 36 de ani, cam pe la ora asta, am fost chemată de la şcoală, fiind anunţată că tata a murit. Avea 30 de ani. Cu o seară înainte, înainte să meargă la schimbul 3, citisem împreună din CUTEZĂTORII. Eu am adormit, el a plecat la serviciu. Pe la unu şi ceva noaptea, a fost o explozie la Petrochimie. Era noaptea dintre luni şi marţi. Duminică veniseră cei doi indivizi, în vizită, pentru că madam codoi cumpărase, împreună cu pacepa (care face pe eroul acum, dar fura tehnologie din vest, iar cea pentru Rafinăria din Piteşti s-a descoperit că fusese cumpărată la şperţ, cu multe vicii, fapt pentru care a şi explodat, fiind un incident atât sâmbăta, înaintea venirii celor doi în Piteşti, cât şi luni spre marţi, noaptea, când au murit 9 oameni instantaneu, printre care şi tata, iar alţii au murit la spital, o altă parte rămânând cu sechele pe viaţă) nişte utilaje... Din laşitate, deşi fusese un incident chiar sâmbătă, directorii au pornit instalaţia respectivă, să vadă madam codoi că totul funcţionează la maxim, DEŞI EXISTAU DATE CLARE CĂ VOR FI PROBLEME, COROBORAT CU FAPTUL CĂ madama respectivă ORICUM HABAR N-AVEA DE CE SE ÎNTÂMPLĂ PE-ACOLO, iar un director curajos ar fi salvat câteva zeci de destine şi de vieţi, dacă ar fi avut curajul să nu pornească instalaţia care ŞTIA!!!!!!!!!!!! Că e defectă.

Avea doar 30 de ani. Era chiar anul în care intrase la facultate. La seral. Facultatea a făcut-o, însă, printre îngerii lui Dumnezeu.

lest/resturi

Nu fuserăm în stare să construim socialismul, îl lăsarăm aşa, fără rost prin istorii, doar cu dârele de sânge şi oase rupte, uitate-n ruina construcţiei, fără rost şi rostuire, doar din cauze de narcisism manolesc, cu prea multe ane la-ndemână.

Două generaţii rupte de sine se uită chiorâş în urmă, la zidul în descompunere, prin care-şi caută spasmotic tinereţile, umbrindu-şi serenitatea vârstelor de-a treia ori de-a patra, în deplina confuzie a neputinţelor vechi şi noi, drămuindu-le destinul şi celor de vârsta de-a doua ...

Şi, socialismul ăsta neconstruit, nedevenit comunism, în splendoarea tematică a P+1-nului său, cu mansarda prin care să-şi strepezească dinţii capitaliştii de pre la care securiştii regimului se-mfruptau generos, cum deja văzurăm, se lasă greu pe şalele noastre, ca un balon ce se umple cu granitul frustrărilor de toate felurile, îndobitocitoare ...

O catedrală ce nu păstrează decât ruinurile aripilor şi urma-n zidul nefrământat a libelulei în care s-a metamorfozat adevăratul Manole, după ce-a stat la Piteşti, Gherla şi-n alte locuri asemenea, pare a fi ţara aceasta, peste care azi balaurii zidurilor joacă pocker cu destinele frustraţilor de toate nuanţele, trişând fără să se mai teamă nici măcar unii de alţii, cum o făceau în timp ce dirijau haotic acea ... construcţie nefinalizată.

Reflecţii aproximative şi despre mine, nu numai despre tatăl .. nostru

http://www.youtube.com/watch?v=dGd09JOScm8

 Funcţiile sociale ale unui scriitor dau greutate afirmaţiilor pe care acesta le face despre unul sau altul dintre aspectele politice şi sociale pe care le dezbate în operele sale, vorbind, oarecum, dinlăuntru şi cunoscând întâmplările la cald. Astfel,  dacă un autor dramatic oarecare ar fi făcut afirmaţiile contextuale din POVESTE DESPRE TATĂL MEU, ideea de ficţional ar fi fost, totuşi, dominantă. Însă, când acelaşi lucru îl face domnul senator Radu F. Alexandru, lucrurile cad altcum, greutatea afirmaţiilor fiind neîntâmplătoare…

         Încă o dată, şi cu acest text dramatic, trebuie să ne aducem aminte, să realizăm că demonii pe care i-a infiltrat în populaţia trăitoare pe aceste meleaguri  comunismul sunt mult mai mulţi, mai acuţi şi greu de numit şi decelat  în tot timpul... Lipsa de coagulare a ideii de societate în postcomunism li se datorează implicit şi explicit. Cu atât mai mult cu cât „vechii” sunt şi cei noi, având tot interesul să lucreze conform maximei latine "divide et impera". O societate unită de principii şi idealuri comune este una puternică, în care aceşti indivizi nu şi-ar mai fi găsit nici rostul, nici ..posturile. În contrapondere, pentru a-şi pastra "cutumele", întreaga "lor .." (a foştilor şi ... actualilor) activitate postdecembristă s-a canalizat asupra menţinerii în dezordine mentală şi psihologică a oamenilor, un popor devenind astfel doar populaţie ...

            Deşi uşor inegal cu sine, cu tuşe în care verbul se activează vivant, în care se intercalează pase facile, cu tente de film poliţist american de duzină, pe alocuri, piesa domnului Radu F. Alexandru ne readuce aminte – dacă mai este nevoie de memento, cât timp suntem căzuţi în această realitate, în ce stare de lucruri trăim, în ce societate bolnavă respirăm, ce caracatiţă ne sufocă timpul, pasul, visele. O societate căreia nu i s-a permis, nici de istoria obiectivă şi nici de interesele viermilor „ridicaţi” de comunism, să aibă tihna necesară pentru a-şi face curat şi ordine în ea însăşi.

            Evident, plasarea acţiunii principale a piesei în anii de domnie ai duetului Iliescu-Năstase poate fi şi uşor maliţoasă, însă, pentru cine a trăit, cu memoria la sine, acea perioadă, ca şi perioada anterioară, a anilor 90, săgeata nu este una de circumstanţă, atmosfera de atunci semănând cu cea a anilor ΄50, mijloacele folosite fiind mai persuasive şi mai ... delicate (?...), în perioadă întâmplându-se destule asasinate politice (şi direct, fizice, dar şi secundar, morale, sociale), unele mai vizibile decât altele, chiar dacă multe au fost acoperite de criminali cu destul succes.

            Astfel încât, întrebarea  Irinei (fiica personajului principal), din finalul piesei, referitoare la ce s-ar mai putea face într-o astfel de societate, dacă se mai poate face ceva.., nu este una redundantă. Poate că nici retorică...

          Ce ne rămâne de făcut „aici”: să fim ... inocenţi, ca Prinţul Mâşkin, diabolici – ca Verhovenski, pierduţi în interludiu – ca Dmitri (alcoolul fiind refugiul unei mari părţi din intelighenţia românească, mai ales cea comunistă şi postcomunistă), cozi de topor, ca Smerdeakov, într-o societate bolnavă de lepră, care-i ucide „strategic” pe absolut minoritarii Alexei Karamazov, o societate mutandă, care nu-şi recunoaşte nici rădăcinile şi nu ştie nici ce ar vrea să devină, fiind la cheremul vânturilor-valurilor...

          Treburile murdare, societăţile moderne, mai mult ca oricând, le rezolvă cu indivizii din interiorul lor, nu cu mercenari, care, chiar de  atunci, ori ulterior, fac parte din staff...

     Nimeni nu e perfect nevinovat, toţi avem slăbiciunile, carenţele noastre de comportament ori chiar de caracter, însă modul cum societăţile comuniste ori postcomuniste, ucise în starea lor de graţie de anii comunismului, fals pedepsesc, manipulează individul după interesul grupului de rinoceri aflaţi la putere, ieri şi azi, produce în ADN-ul social reflexe condiţionate de bestiar, instalând iadul ca ..”etalon (i)moral”.

                Fără a face excese, într-o regie imaginativă, totuşi (cu reflexe multimedia, deja obişnuinţă în piesele montate în ultimul deceniu şi ceva, inclusiv pe scenele noastre), care pune accent pe actor, nedorind să-l sufoce cu efecte tehnice abracadabrante, cum se mai poartă, domnul Gelu Colceag face un spectacol coerent, interesant, fără a fi o capodoperă, totuşi; în continuarea ideii sale regizorale venind atât muzica - uşor obsesivă, o încercare de descriere a amprentei întâmplării asupra psihicului personajelor (cele care au astfel de deschideri), cât şi scenografia - voalat descriptivă şi funcţională, semnată de Constantin Ciubotariu.

            Punctul de sprijin pe care mizează regizorul, grupa de actori, al cărei vârf de lance este, cum era şi normal dl. Gelu Niţu, interpretul tatălui (Andrei), are urcuşuri şi coborâşuri, piesa nefiind încă suficient rodată, ca întregul colectiv să empatizeze activ. Cu siguranţă, peste 10-15 reprezentaţii anumite crispări vor dispărea.

            În coerenţa textului şi a montării regizorale, domnul Gelu Niţu face un rol bun, cu sclipiri şi o empatie vizibile, înţelegându-şi personajul suficient de bine încât să-l construiască frumos, fără excese, astfel după cum este întreg spectacolul. Obsedat de fosta soţie, Lucia (dispărută „strategic” la finele anilor 80, pentru a face un joc dublu în interesul securităţii), pe care are impresia că a văzut-o în trafic acum, dupa 15 ani, intră fără să vrea într-un joc pe care-l va pierde, plătindu-l cu viaţa. Joc în care-şi disimulează stări contradictorii, datorate, la limită, remuşcării, iubirii, curiozităţii, sperând în zadar că vremurile se vor fi schimbat, la 13 ani după „revoluţie”. 

            Destul de stângace intrată în scenă, Ioana Anton, interpreta Irinei – fiica de 12, respectiv 14 ani, a cuplului Andrei (Gelu Niţu) – Anca (Crina Mureşan), s-a „încălzit” în faţa noastră, a spectatorilor, astfel încât a reuşit să convingă în cele din urmă, să marcheze extrem de bine emoţia teribilă şi datul esenţial al rolului, un copil ce-şi iubeşte egal părinţii, obsedat de necesitatea iubirii pe care aceştia trebuie să şi-o poarte unul altuia, în sufletul ei triumviratul fiind echidistant în frumuseţea sentimentelor lui, bază inclusiv logică a fiinţei unei familii. Ca şi pentru mama sa, dar într-o dimensiune uşor diferită, normal diferită, moartea tatălui este nodul Gordian care-i marchează fiinţa, existenţa, amprentându-i definitiv drumul. Copilul plin de candoarea celor 12 ani, într-o zi mai „lungă decât veacul”, se schimbă într-o piatră durerândă, plină de asperităţile întrebărilor care-i rod sufletul, timpul.

            Crina Mureşan (Anca – soţia lui Andrei), din punctul meu de vedere este un paradox: pe de o parte, nu pare deloc o actriţă care joacă un rol, fiind, totuşi, o actriţă care construieşte  un rol, iar pe de altă parte - e o violoncenlistă, profesoară de muzică, soţie prinsă într-o relaţie casnică ce se va termina prost, din vini conexe, totuşi...

 Soţie tandră, care a reuşit să construiască un echilibru stabil în binomul familie – profesie, stâlpul care de la începutul căsniciei a ştiut că trebuie să fie, bine şi coerent plantat în structura vieţuirii (pentru a fi referenţial stabil pentru Andrei, rănitul pe care-l întâlnise într-o după-amiază în parcul unde ea cânta la violocel, alături de o prietenă),  deşi presimte drama pe care o va trăi în acest al 13-lea al căsniciei ei, detectează mai mult subconştient pericolul (pe care nu-l poate recupera informaţional, din cauza unor realităţi pe care nu le poate digera logic - nu consimte raţional că trăieşte într-o societate clădită pe structuri mafiote), fără a-l putea diminua, anula. Deşi, în tot acest context, are tactul şi inteligenţa necesare pentru a încerca să-l aducă pe Andrei cu picioarele pe pământ, faptul că venise mai târziu cu 3 ani în viaţa lui, o perioadă despre care ştia doar ..poveşti (descoperind cu stupoare acest adevăr!) are o importanţă mult mai mare decât şi-a imaginat iniţial.  Astfel încât, finalul neaşteptat o va lăsa pe ea în starea în care-l recuperase pe Andrei, în urmă cu 13 ani, neexistând remuşcările trădării, în ce o priveşte ..

              Mai mult decât meritoriu mi s-a părut Dan Bădărău (interpretul căpitanului-general Bujor), care a potenţat calitativ montarea regizorală, interpretând cu fineţe monstruosul personagiu, parşivenia şi inteligenţa bolnavă a categoriei pe care o însumează fiind extrem de fin decelate de actor.

            Mircea Constantinescu (interpetul prietenului lui Andrei, ImY), cel care-şi lasă la vedere propriile slăbiciuni, în dorinţa de a păstra  ligamentul noii familii a prietenului său, fără a boicota imaginea primei soţii (Lucia) a prietenului său, de care el însuşi era îndrăgostit (ca şi de Anca, de altfel), există extraprofesional doar prin poveştile pe care reuşeşte să le producă Andrei, fiind genul care se pierde ca persoană, transformându-se în PICĂTURA şi în catifeaua de care au nevoie cei din jur. Deşi profesional pare a-l domina pe Andrei, echilibrul fragil al vieţii sale personale se regăseşte/construieşte în tihna ...căminelor acestuia, platonic.

            Mircea N. Creţu (George – un alt prieten de „revoluţie” al lui Andrei)  s-a achitat onorabil de .. „clipa de răgaz explicativ-denominativ” pe care o constituie rolul său în economia piesei, fiind, la rândul său, un caracter-tipar al politrucului postdecembrist, care stă pe un scaun de ministru doar ca să aibă de unde ieşi la pensie, perfect deprofesionalizat, incapabil să-şi câştige existenţa altcum, la fel ca şi foştii activişti de partid comunişti.

            Pentru povestea expresă a piesei, Sala Studio a Teatrului Odeon este deschisă, oferind prilejul celor interesaţi să vadă un spectacol care nu-i va lăsa indiferenţi, care-i va disponibiliza pentru posibile răspunsuri la întrebări puse redundant în societatea ultimilor 24 de ani, le va împrospăta puţintel memoria, lăsându-i cu un cât în plus în ei înşişi, la ieşirea din sală, cu semnul de întrebare-uşă..

           Concluziv, POVESTE DESPRE TATĂL MEU e pretextul pentru a sta pe gânduri, pentru a ne gândi pre noi înşine - ce suntem şi ce vrem să mai fim - într-un context în care şinele pe care noi, roboţeii, suntem „canalizaţi” par a ne duce nu spre multrâvnita luminiţă (opacizată de chiar cei care-o propuseseră),  ci spre iadul lipsei de chip.

Tomaso Albinoni Concertos for Oboe and for Violin, Pierre Pierlot, Claud...